Naziştii au avut planuri măreţe în ceea ce priveşte armele de distrugere a inamicilor, iar printre acestea se numără şi cel mai mare tun din lume.

La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler era nerăbdător să invadeze Franţa.

Astfel, Führerul a cerut construirea unei noi arme pentru realizarea obiectivului său.

Hitler dorea să penetreze fortificaţiile de beton ale Liniei Maginot, care reprezentau singurul obstacol fizic major care stătea între armata nazistă şi restul Europei occidentale.

Fortificaţie din Linia Maginot

Apariţia Marelui Gustav, cel mai mare tun din lume

Erich Müller a calculat că, pentru a trece de șapte metri de beton armat sau un metru de placă blindată de oțel, un obuz ar trebui să fie propulsat de un tun de dimensiuni uriașe.

Arma ar fi trebuit să aibă un diametru interior mai mare de 80 cm, o lungime mai mare de 30 de metri, și o greutate de peste 1300 de tone.

Când aceste idei i-au fost prezentate lui Hitler, acesta le-a aprobat, iar fabricarea armei enorme a început în anul 1937.[sursa]

Marele Gustav i-a fost prezentat lui Adolf Hitler

Astfel, a fost creat cel mai mare tun din lume, înalt de circa 12 metri, lung de 47 de metri, cu o greutate de 1.350 de tone.

Acesta trăgea cu obuze de 10 tone, printr-o ţeavă de 30 de metri lungime, pe care puteau sta aliniaţi 22 de persoane.

Impresionanta armă a devenit cunoscută sub numele „Marele Gustav”.

Soldaţi aliniaţi pe ţeava Marelui Gustav

Germania invadase Franța în 1940, înainte ca tunul să fie gata.

Atunci, germanii au trecut pur și simplu pe lângă Linia Maginot.

În primăvara anului 1942, tunul Gustav a fost folosit pentru prima dată în timpul asediului oraşului Sevastopol din Crimeea.

Tunul a tras 48 de obuze asupra Sevastopolului, în timp ce alte 250 de focuri au fost trase pentru testarea uriaşei maşinării.

Marele Gustav a distrus o fabrică de armament și alte obiective strategice sovietice din zonă.

Ineficienţa Marelui Gustav

Totuşi, naziştii aveau să afle că impresionanta armă avea o serie de dezavantaje majore.

Din cauza mărimii, era o ţintă uşor de reperat de către piloţii avioanelor Aliaţilor.

Din cauza greutăţii, nu putea fi transportat decât pe o cale ferată dedicată şi foarte scumpă, pe care germanii erau nevoiţi să o construiască în avans.

Tunul Gustav avea nevoie de 2.000 de oameni pentru a fi manevrat. Asamblarea celor cinci părţi principale care îl alcătuiau dura patru zile.

De asemenea, calibrarea echipamentelor pentru a trage un singur obuz lua câteva ore. Asta însemna că nu putea trage decât 14 focuri pe zi.

Deşi ineficienţa tunului uriaş a fost constatată, naziştii au mai construit un tun cu aceleași dimensiuni, numit Dora.

În anul 1945, când înfrângerea era iminentă, germanii au aruncat în aer tunurile.

Au făcut acest lucru pentru a nu fi capturate de inamici.

Marele Gustav nu a fost singurul proiect ambiţios în materie de arme neobişnuite.

Naziştii au mai gândit o oglindă uriaşă, lansată pe orbită, cu care plănuiau să-şi prăjească duşmanii din spaţiu.[Mai multe]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here