Ştefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei sale Moldova a atins apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.

Ștefan al III-lea, supranumit Ştefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnitorul Moldovei între anii 1457 și 1504. A avut o domnie de 47 de ani, fiind cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române. În această perioadă, a ridicat multe biserici și mănăstiri și a fost unul dintre apărătorii creștinătății împotriva invaziei otomane, fiind numit şi „apărătorul Europei”.

Tinereţea lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești, ca fiu nelegitim al viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea. Bogdan era la rândul său fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar soția sa, Maria Oltea provenea dintr-o familie de boieri de lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea lui Vlad Dracul. Familia a mai avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și Crâstea și două fete: Maria și Sora.

Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, cele mai plauzibile variante fiind anul 1438 sau anul 1439. De asemenea, nici despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt cunoscute prea multe informaţii. Cel mai probabil, acesta și-a petrecut-o la reședința familiei.

ştefan cel mare

În toamna anului 1449, tatăl său, Bogdan sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de Hunedoara, a învins armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei, la 12 octombrie 1449 și s-a proclamat domn. Alexandru s-a refugiat în Transilvania, de unde a încercat din nou să își recapete tronul. La rândul său, Bogdan, după o încercare nereușită de a obţine sprijinul și protecția polonezilor, și-a îndreptat eforturile diplomatice către Ungaria.

În data de 11 februarie 1450, Bogdan a emis din Roman un hrisov de recunoaștere a suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia i-a făgăduit sprijin și ajutor, în orice împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să ne apere de orice dușmani ai noștri”. La sfârșitul actului, unde au fost enumerați martorii care girau acel document a fost menționată, imediat după domn, „credința iubitului meu fiu, Ștefan Voevod”.

Acest act reprezintă prima atestare documentară a viitorului domn al Moldovei. Din menționarea de către tatăl său ca asociat la domnie, a rezultat că Ștefan împlinise în 1450 cel puțin unsprezece ani, vârsta minimă impusă de cutumele vremii pentru o astfel de demnitate.

Bogdan al II-lea a fost asasinat, în data de 15 octombrie 1451, la Reuseni, de către fratele său vitreg Petru. Acesta era un alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și avea să domnească ulterior sub numele de Petru Aron.

După omorârea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan vor pleca în exil în Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș.

ştefan cel mare

Cucerirea tronului Moldovei de către Ştefan cel Mare

La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre Suceava, de-a lungul văii Siretului. Era însoțit de o armată de circa șase mii de oameni, din care un corp de o mie de munteni oferit de Vlad Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de Jos, o regiune a Moldovei.

Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată cu care l-a atacat pe Ștefan la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul de luptă. A încercat o nouă rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a fost din nou înfânt și silit să ia calea exilului, în Polonia.

Publicitate

După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan a organizat o mare ceremonie publică de încoronare, într-un loc numit Direptate, aflat pe valea Siretului.

Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop principal consolidarea puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale. În acest sens, principalele măsuri luate au fost:

  • repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ și acordarea de privilegii răzeșimii;
  • crearea unei noi clase aristocratice – mica boierime, pe baza meritocrației militare;
  • întărirea puterii militare și a capacității de apărare a țării;
  • reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor plecați în exil;
  • asigurarea loialității Sfatului Domnesc, prin creșterea ponderii dregătorilor militari, numiţi pârcălabii și introducerea unui număr însemnat de membri ai familiei sale.

În încercarea de a găsi o contrapondere politică la clasa marilor boieri, Ștefan a manifestat o preocupare constantă pentru dezvoltarea micii boierimi, formată din curteni și slujitorii, precum și a țărănimii libere.

Marea proprietate, acordată boierilor, era din punct de vedere juridic „feudă”, fiind grevată de obligația titularului de a efectua serviciul militar cu oamenii săi în schimbul garantării de către domn a posesiuni pământului. În schimb, mica proprietate, deși nu se se bucura de vreo garanție din partea domnului, era lipsită și de constrângeri militare, fiind una de tip alodial.

Din acest motiv, până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii liberi nu erau obligați să presteze serviciul militar, deoarece pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la domn. Ștefan avea să facă o reformă radicală în sistemul relațiilor feudale, prin obligarea țărănimii libere la prestarea serviciului militar, conferind astfel acestei clase o funcție politică importantă în viața statului.

• CITEŞTE ŞI:  3 cauze care au dus la prăbuşirea dinastiei Qing, care s-ar putea repeta în zilele noastre

Relaţia cu marea boierime

Ştefan cel Mare a înţeles că, pentru a conduce în linişte, trebuia să ţină în frâu elementele cu potenţial de influenţă. Astfel, relația sa cu marea boierime a fost una în general pașnică, caracterizată prin autoritarism domnesc, cu puține manifestări de nesupunere sau revoltă din partea boierilor. Relația a evoluat în timp, pe măsură ce autoritatea centrală a domnului se întărea.

În primii ani de domnie, Ștefan a căutat să țină sub control puterea boierilor prin menținerea privilegiilor, iertarea celor care l-au slujit pe Petru Aron și trimiterea de cărți de iertare și rechemarea în țară a boierilor fugari.

Utilizarea răzeşilor în armată a reprezenta o lovitură importantă la situația privilegiată a marii boierimi, singura care avea monopolul obligațiilor militare. În momentul în care Ștefan cel Mare a implicat în chestiunile de apărare a țării și alte elemente sociale, care executau serviciul militar fără a primi în schimb imunități și privilegii, ponderea marii boierimi s-a diminuat în mod considerabil.

Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească, creând imediat sub domn un nivel al conducătorilor administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți, cărora le-a acordat puteri lărgite. Pentru a-și consolida puterea și a-și asigura controlul asupra acestora, el a încredințat aceste posturi de mare răspundere doar rudelor sale și celor mai apropiați dintre boieri. Ca semn al importanței pe care o aveau, pârcălabii erau situați întotdeauna înaintea dregătorilor de curte, cu excepția marelui vornic.

Ca urmare a acestor măsuri, Ștefan a avut de înfruntat doar două conspirații boierești în cei 47 de ani de domnie. Prima a fost cea din anul 1471, când au fost decapitați trei mari boieri în frunte cu cumnatul său, marele vornic Isaia. Cea de-a doua a fost cea organizată în anul 1504, cu două zile înainte de moartea domnitorului, care viza îndepărtarea fiului său Bogdan de la tron, terminată în mod identic, cu eliminarea capilor conspirației.

Personalitatea şi înfăţişarea lui Ştefan cel Mare

Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui Ștefan cel Mare este o întreprindere dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat izvoare documentare interne din epocă, iar multe din cele externe se bazează pe relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate funcție de contextul cultural local și interesele pe care țara respectivă le avea față de Moldova.

Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit caracter apologetic, fiind pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe Ștefan, în vederea obținerii unor foloase. Alte caracterizări, scrisese după moartea lui, au preluat ideile acestora, într-un mod selectiv, în încercarea de a crea un erou idealizat, care să servească drept model pentru deșteptarea sau cultivarea unei conștiințe naționale a românilor. „Sunt, însă, și caracterizări provenind din spații și epoci diferite care îi atribuie, în chip repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele îi erau cu adevărat proprii”, după cum arată Ștefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, în lucrarea „Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare”.

Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor câteva izvoare scrise păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de înălțime medie spre mică (probabil sub 160 cm, după standardele vremii).

Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături specifice unui temperament coleric, dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit să își controleze o serie de manifestări negative tipice acestui caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională, accesele de furie sau mânie, imprudența, etc.

„Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început cuprins de un mare neastâmpăr. Nu putea sta un moment fără a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui timp se mișca mai ales în câmpul răsboiului, apoi îl videm pe dânsul apucându-se de răsboaie mai mult îndrăznețe decât cugetate.”, scria istoricul A.D. Xenopol, în lucrarea „Caracterul lui Ștefan cel Mare”.

Referindu-se la caracterul lui Ștefan, cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius (Miklós Istvánffy) îl portretiza ca fiind „șovăitor în credință și nestatornic”, unde remarca privind lipsa de credință se referea la presupusa încălcare de către Ștefan a jurământului de suzeranitate față de regele Ungariei.

La rândul său, regele Sigismund I al Poloniei, îl caracteriza astfel: „Ștefan era din fire abil, viclean, nestatornic, viteaz și cu suflet mare, pentru care a fost numit, de către cei tineri, vulpe șireată”. Iar un document din arhivele statului venețian concluziona că „a fost în moarte ca și în viață, teribil și prudent”.

Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind că Ștefan cel Mare răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului său. El era religios și crud in același timp, două însușiri, ce nu s-au exclus niciodată una pe alta, deși religia creștină recomandă blândețea ca virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au manifestat ambele aceste însușiri s-au păstrat multe mărturii. Pentru caracterul evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare de lăcașuri de cult construite cât și pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au fost înzestrate.

La rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul îndelungatei sale domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari, omorârea fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc. Deși acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea” prin care suveranii creștini sau musulmani din epocă își exercitau dreptul de viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către aceștia a unor cutume privind protecția populației necombatante, protecția solilor sau dreptul la judecată, era condamnată de către societate, chiar dacă era justificată de suverani prin necesități dinastice, politice sau militare.

Politica externă şi bătălii importante purtate de Ştefan cel Mare

În politica externă, Ștefan a urmat o politică a echilibrului de forțe între cele trei mari puteri vecine Moldovei (Imperiul Otoman, Polonia și Ungaria), încercând în același timp să consolideze statutul și rolul politic și economic al Moldovei pe plan regional.

• CITEŞTE ŞI:  Valdemar al Suediei, regele care a avut o aventură cu cumnata sa

Astfel, Ștefan a continuat să plătească Imperiului Otoman tributul de 2000 de galbeni (monede de aur) anual până în 1473. În prima perioadă a domniei sale a acceptat totodată (1459) suzeranitatea a lui Cazimir al IV-lea al Poloniei (1447-1492), pe care o tratează ca pur nominală, evitând să se prezinte personal regelui pentru a depune omagiul. În schimb, regele l-a alungat din Polonia pe Petru Aron, care se refugiase inițial acolo și care ulterior s-a retras în Ungaria.

Aceasta a adus Moldova și Ungaria în stare de război, război care s-a prelungit până în 1467. Ștefan a încercat în 1462 să cucerească cetatea Chilia, una din cetățile de la Marea Neagră care funcționau ca noduri esențiale ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice și care aparținea atunci Ungariei, cetate pe care o cucerește în 1465. În 1467, o expediție a regelui Ungariei, Matiaș Corvin în Moldova se soldează cu înfrângerea acestuia la Baia. Ostilitățile s-au prelungit până în 1469, când Petru Aron este prins și ucis.

Între 1470-1473, Ștefan a lansat ofensiva împotriva otomanilor, încercând fără succes să îl înlocuiască pe Radu cel Frumos, domnul Țării Românești, care era sprijinit de aceștia cu Basarab Laiotă, un pretendent susținut de el, apoi, ca urmare a trecerii acestuia de partea turcilor, cu Basarab Țepeluș. În aceeași perioadă se pun bazele unei alianțe între Moldova și Ungaria, Ștefan acceptând suzeranitatea regelui Ungariei.

În anul 1474, sultanul Mahomed al II-lea a trimis o mare expediție punitivă împotriva lui Ștefan, sub conducerea lui Suleiman Pașa, beglerbegul Rumeliei. Trupele otomane sunt înfrânte zdrobitor pe 10 ianuarie 1475 în lupta de la Podul Înalt, pe un teren mlăștinos din apropiere de Vaslui. Așteptându-se la represalii, Ștefan a cerut sprijin de la marile puteri europene, cerându-le să-l ajute în încercarea de a opri înaintarea otomană. A primit scrisori laudative de la Papa Sixt al IV-lea, din partea Republicii Venețiene și promisiuni de ajutor armat în special din partea Ungariei. Însă pregătirile de luptă au demarat cu întârziere.

Otomanii au cucerit, în anul 1476 Caffa, ultima cetate genoveză din Marea Neagră și principatul independent al Mangopului, din Crimeea. Sultanul însuși a preluat comanda trupelor într-o nouă expediție lansată în vara lui 1476 împotriva Moldovei. Din cauza disproporției mari dintre trupele otomane și cele moldovene, oastea lui Ștefan a suferit o înfrângere importantă la Războieni, pe 26 iulie 1476. Otomanii nu au reuşit să cucerească însă Suceava, Neamțul și Hotinul, iar domnul Moldovei a tăiat posibilitățile de aprovizionare ale armatei otomane, incendiind pământurile înainte de sosirea oștilor otomane și continuând luptele de hărțuială. Aceasta este cunoscută drept „tactica pământului pârjolit”.

În acest timp, Ungaria a pregătit trupele pentru o contraofensivă împotriva otomanilor, comasându-le la Turda. Epuizată și amenințată de confruntarea cu o nouă armată, oștirea otomană s-a retras în cele din urmă, fără să fi obținut o victorie hotărâtoare, astfel încât Ștefan şi-a păstrat tronul. În noiembrie 1476, pentru consolidarea frontului defensiv împotriva otomanilor, trupele moldovene și maghiare l-au reinstalat pe tronul Țării Românești pe Vlad Țepeș. Acesta a fost ucis după scurt timp, iar ulterior alți doi pretendenți sprijiniți de el au trecut de partea turcilor.

În anul 1483, regele Ungariei a încheiat o pace cu Imperiul Otoman. În anul următor, otomanii au atacat Chilia și Cetatea Albă, cetățile de la Dunăre care se aflau în stăpânirea Moldovei și puncte-cheie ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice. Ștefan cel Mare a cerut sprijinul regelui Ungariei, dar ajutorul acestuia a întârziat. Cetățile au fost cucerite de otomani, iar încercările ulterioare de recuperare a lor au eșuat.

Cea mai răspândită și acceptată variantă referitoare la numărul conflictelor armate („bătăliilor”) la care a participat Ștefan cel Mare este de 36, deşi este posibil ca numărul să treacă de 44. Cifra este bazată chiar pe mărturisirea domnului moldovean făcută în anul 1502 medicului venețian Matteo Muriano: „eu sunt înconjurat de dușmani din toate părțile și am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei țări, dintre care am fost învingător în 34 și am pierdut 2”.

Cele mai semnificative bătălii au fost victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin, din anul 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, din anul 1469 sau victoria repurtată în Bătălia de la Codrii Cosminului, asupra regelui Poloniei Ioan Albert, din anul 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa, beilerbeiul Rumeliei, din data de 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor sultanul Mahomed al II-lea a condus personal o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.

Ctitorii

Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos.[sursa]

Nu există o numărătoare exactă a ctitoriilor voievodului moldovean, deoarece multe dintre ele nu mai există în prezent sau nu au fost identificate cu certitudine. Cu toate acestea, istoricii estimează că Ștefan cel Mare a ctitorit între 30 și 40 de biserici și mănăstiri în Moldova, majoritatea dintre ele fiind în stilul arhitectural specific al zonei, numit „stilul moldovenesc”.

• CITEŞTE ŞI:  Meciul Morţii. Partida de fotbal dintre nazişti şi prizonierii de război sovietici

Unele dintre cele mai cunoscute biserici și mănăstiri ctitorite de voievodul moldovean includ Mănăstirea Putna, Mănăstirea Voroneț, Mănăstirea Moldovița, Biserica Sfântul Gheorghe din Suceava și Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuți. Toate aceste construcții sunt remarcabile pentru frumusețea și valoarea lor culturală și artistică, precum și pentru importanța lor istorică și religioasă.

A fost căsătorit de trei ori

Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră prin căsătorii și alianțe matrimoniale să se apropie de suzeranii lor catolici, regii Ungariei și Poloniei, politica dinastică a lui Ștefan cel Mare privind căsătoriile a fost diferită. Toate soţiile sale au fost „principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la Mangup, în Crimeea, Maria, fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească.”, după cum arată istoricul P. P. Panaitescu.

Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore Ureche, „luatu-s-au doamnă de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon Împăratul. Iară cronicariul cel leșescu scrie că au fostu Evdochiia fată lui Simeon Împăratul, iară nu soră.” Căsătoria a durat doar patru ani. Din această căsătorie au rezultat doi băieți și o fată. Băieții, Bogdan-Vlad, născut în anul 1466 și Petru, născut în anul 1467, au murit amândoi de tineri în anul anul 1479, la câteva luni distanță, fiind îngropați împreună în același mormânt. Fata, Elena, avea să se mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al Rusiei. Evdochia moare și ea în anul 1467, posibil la nașterea lui Petru, fiind înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava.

La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia domnitoare din micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac, fratele noii doamne, poartă titlul de „domn de Theodoro și al întregii Khazarii”, iar Mariei înseși i se atribuie o multiplă obârșie împărătească. Cuplul nu a avut copii. Căsătoria a fost una de conveniență și interes politic, care a durat atâta timp cât acest interes a existat.

Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore Ureche pristăvitu-s-au doamna Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna.

În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, „Ștefan s-au încununat cu doamna Voichița, fata Radului Vodă”. Căsătoria avea să dureze până la moartea domnului, Maria Voichița supraviețuindu-i încă șapte ani. A murit în 1511, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, un băiat, viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria, decedată în 1518 și înmormântată la Mănăstirea Putna.

Ștefan a avut și mai multe concubine. Prima femeie care i-a dăruit un copil lui Ştefan cel Mare a fost o anume Maruşca, cea care i l-a născut pe Alexandru. Cea mai cunoscută dintre concubine a fost Maria Rareș din Hârlău, mama viitorului domn Petru Rareș. Un alt posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu este cunoscută, a fost viitorul domn Ștefan Lăcustă.

Ultimii ani şi moartea lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare a purtat peste 40 de campanii militare, dintre care a pierdut doar două. Majoritatea istoricilor cred că tocmai de la război i s-a tras şi moartea marelui voievod. Mai precis, o rană care nu s-a vindecat complet şi s-a redeschis către anii bătrâneţii. Rana ar fi căpătat-o după un asediu nereuşit din anii tinereţii. Este vorba despre campania din vara lui 1462 pentru cucerirea cetăţii Chilia, aflată în stăpânirea Ţării Româneşti, pe tronul căreia se afla Vlad Ţepeş.

Ştefan dorea ceatatea Chilia înapoi, chiar cu riscul stricării prieteniei cu Vlad Ţepeş. Mai mult, voievodul moldovean se aliază cu turcii pentru a cuceri Chilia. Asediul a avut loc în data de 22 iunie 1462, iar Ştefan a atacat în primele rânduri. În acest context, a fost rănit grav la un picior. Istoricii spun că această rană va contribui mai târziu la moartea voievodului.

„Rana pe care o căpătase Ştefan la picior cu prilejul primului asediu al Chiliei în 1462 nu l-a împiedicat să poarte încă atâtea războaie şi să-şi cârmuiasă ţara timp de peste patru decenii. Nefiind îngrijit, însă, cum trebuie, ea nu s-a mai închis până la sfârşitul vieţii.”, a scris istoricul Constantin C. Giurăscu, în lucrarea sa ”Istoria Românilor”.

Istoricul polonez Maciej Miechowita a afirmat că voievodul moldovean suferea de podagră sau gută. Aceasta era considerată boala oamenilor bogaţi, fiindcă era agravată de consumul de carne de vânat, în special, de vin şi alte alimente de acest gen. Practic, din punct de vedere medical, guta sau podagra apare odată cu acumularea acidului uric. Acest acid uric se cristalizează şi se formează în articulaţii şi în jurul acestora. Apare la încheieturile picioarelor, la degetul mare, dar, fără tratament şi regim alimentar, se poate generaliza la toate încheieturile. Este clar că voievodul nu a fost îngrijit cum trebuie, fără regim şi tratament adecvat. Ceea ce a făcut ca în ultimul an de viaţă să nu-şi mai poată mişca aproape deloc mâinile şi picioarele.

Ştefan cel Mare a murit în data de 2 iulie 1504, la vârsta de 71 de ani. În jurul său se aflau boierii şi dregătorii apropiaţi, familia şi urmaşii săi, dar şi medicii care în zadar încercaseră să-i salveze viaţa. Voievodul a fost înmormântat la Mănăstirea Putna. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în data de 20 iunie 1992.

Publicitate

Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:

Lăsaţi un mesaj

Scrieţi comentariul
Vă rugăm să vă introduceţinu numele