„A se duce pe Apa Sâmbetei” este o expresie pe care foarte mulţi români au folosit-o măcar o dată în viaţa lor. Motivul pentru care această expresie este atât de răspândită în vocabularul românilor îl reprezintă faptul că este o expresie pur românească, şi nu una adaptată, ce are rădăcini în mitologia poporului nostru.

Folosim expersia „a se duce pe Apa Sâmbetei” atunci când vrem să subliniem fie că am pierdut sau am distrus un obiect, o investiţie sau ceva la care ţinem, fie că lucrul respectiv a dispărut pur și simplu, definitiv şi ireversibil.

Publicitate

Ce este Apa Sâmbetei

În mitologia românească, Apa Sâmbetei reprezintă un râu care izvorăște de sub Pomul Vieții, aflat în Paradis. Apa Sâmbetei este hotarul dintre cele două lumi, „lumea asta” și „lumea cealaltă” sau „lumea văzută” și „lumea nevăzută”, respectiv Raiul și Iadul. Aceasta este matca tuturor apelor, ea colectând toate apele de pe pământ.

apa sâmbetei

Apa Sâmbetei, numită şi „Apa Morţilor”, este patronată de Sfânta Sâmbătă, un personaj care apare în nenumărate basme româneşti.

„Pe câteva insule, numite Ostroavele Albe, locuiesc Blajinii, consideraţi a fi primii oameni de pe Pământ. La început, la izvor, apa este limpede, dar, pe măsură ce înconjoară de trei, şapte sau nouă ori Pământul, îndreptându-se spre Sorbul Pământului, pentru a se vărsa în Iad, devine tot mai tulbure, transformându-se, în final, în râu de flăcări.”, arată Victor Kernbach, specialist în mitologie românească.

Conform unui alt specialist, Tudor Pamfile, etnolog şi foclorist român, în credinţa populară lucrurile care nu pot fi date de pomană şi care trebuiesc ferite de spurcare sunt aruncate pe Apa Sâmbetei care le va duce pe lumea cealaltă, a morţilor. Acestea sunt obiectele sfinte foarte vechi, precum: icoane de lemn mâncate de cari, candele crăpate, sfeşnice, rămăşiţe de lumânări şi altele.

Publicitate

Obiceiuri străvechi

Sâmbăta era considerată o zi plină de taine şi farmece, cu cele mai multe ceasuri rele şi asociată în general cu sfârşitul, nu numai al săptămânii, ci şi al vieţii. Din acest motiv, a fost consacrată ca zi a diverselor acte religioase oficiate în memoria decedaţilor.

În practica populară, specialiştii au constatat că, în aşteptarea zilei sfinte de duminică, ţăranii se îmbăiau şi îşi spălau hainele. Ulterior, apa de sâmbătă, colectoare de impurităţi, o aruncau cât mai departe de casă. Astfel, acele însuşiri negative şi ceasuri rele ale sâmbetei ar fi trebuit să nu se mai întoarcă niciodată în gospodăria respectivă.

Conform unui alt obicei vechi, pe apele curgătoare se aruncau obiectele care au aparţinut mortului după înmormântare sau se lăsau pe apă toate obiectele vechi, nefolosibile în gospodărie. Se considera că și acestea au avut parte de o moarte simbolică. Prin urmare, aceste obiecte care aparţineau celor decedaţi, tot la ei trebuie să ajungă.

Totodată, din această credinţă a derivat şi blestemul „Duce-te-ai pe Apa Sâmbetei!”, care are sensul de a dori moartea cuiva.

Publicitate

Lăsaţi un mesaj

Scrieţi comentariul
Vă rugăm să vă introduceţinu numele