Moartea lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Române

Alexandru Ioan Cuza a rămas în istorie drept „domnul Unirii”, fiind cea mai importantă personalitate a începutului perioadei de modernizare a României. Moartea lui Alexandru Ioan Cuza a avut loc, însă, departe de ţara pe care a iubit-o şi pentru care a luptat întreaga viaţă.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza se trăgea dintr-o veche familie de înalţi dregători, cu funcţii importante în administraţia centrală şi locală din Moldova. S-a născut în data de 20 martie 1820, la Bârlad, făcând primele studii la Iaşi și terminându-le la Paris, la Facultatea de Drept.

Ascensiunea lui Cuza până în fruntea Principatelor Române

În primăvara anului 1844, Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti. Aceasta era fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei, născută în familia logofătului Mihail Sturdza.

Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre cei mai activi participanți la Revoluţia de la 1848 din Moldova. A împărtăşit, la fel ca şi alţi colegi de generaţie, idealul de unire al tuturor românilor într-un singur stat.

Mişcarea revoluţionară a fost înăbuşită cu forţa armată. Alexandru Ioan Cuza împreună cu alţi 12 fruntaşi au fost arestaţi şi trimişi sub escortă la Galaţi. Urmau să fie trimişi în exil în Imperiul Otoman. Viitorul domn, alături de alţi şase revoluţionari, au reuşit să se refugieze, cu ajutorul consulului englez din Galaţi să ajungă la Brăila. De acolo, obţinând paşaport austriac, au trecut în Transilvania, unde a participat la numeroase întâlniri.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a fost numit ministru de război (1858) și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Prin toată activitatea sa politică, Alexandru Ioan Cuza a susținut continuu unirea Moldovei și Țării Românești.

A fost nominalizat în cele două Principate, de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Astfel, în data de 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei. În data de 24 ianuarie, în același an, a fost ales și domn al Țării Românești. Prin această dublă alegere înfăptuindu-se unirea celor două ţări române.

Domnitor al Principatelor Române

Ca domnitor, Alexandru Ioan Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea Unirii de către puterile garante şi pentru desăvârşirea unității Principatelor Române pe calea înfăptuirii unirii politice și administrative. Unirea s-a finalizat în anul 1862, atunci când Moldova şi Valahia au format un stat unitar. A fost adoptat oficial numele de România, cu capitala la Bucureşti.

În timpul domniei sale, a fost inițiat un amplu program de reforme politice, sociale și economice. Printre acestea enumerăm reforma agrară, secularizarea averilor mânăstirești sau reforma învățământului, prin care s-a instituit obligativitatea învățământului primar.

De asemenea, a fost implementată reforma justiției, lucru care a dus la elaborarea Codului civil și a Codului penal şi de procedură penală. Toate aceste reforme au oferit un cadru modern de dezvoltare a țării.

Regimul personal instituit de către Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali. Aceştia, în mod total contrar ideologiei, s-au unit cu conservatorii. Acest fapt a slăbit puterea domnitorului, iar într-un final s-a format aşa-numita „Monstruoasa Coaliţie”. Liderii acesteia au fost C. A. Rosetti și Ion C. Brătianu, cărora li s-au alăturat şi alte personalităţi ale vremii.

Abdicarea, exilul şi moartea lui Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să abdice în data de 11 februarie 1866. Domnitorul nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari. Mai mult, într-un discurs susţinut atunci, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin.

Cuza şi familia sa au plecat în exil prin Brașov, care făcea parte din Imperiul Austriac. Locul său a fost luat de o Locotenență Domnească. Ulterior, pe tron a fost adus principele Carol I.

În cea mai mare parte din timp, Alexandru Ioan Cuza a locuit la Viena, Paris şi Florenţa. A încercat să revină în țară ca persoană privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I nu s-a opus. A transmis cererile lui Cuza către Consiliul de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.

În mai 1873, secătuit de boală, s-a stabilit la Heidelberg, în Germania. Dorea să-şi trimită copiii la şcoli înalte, dar şi să se trateze la medicii renumiţi care profesau acolo. Din păcate, fostul domnitor avea să sfârşească mai repede decât se aşteptau toţi.

”În apropiere de Heidelberg trecând printr-un tunel (Mont-Cenis), Cuza răci şi se îmbolnăvi. Şi cum era puţin astmatic, pe dată ce sosirăm la hotel (Europa), vroii să-i fac tratamentul pe care-l ştiam eu. Dar prinţul Obolenski, care se afla acolo, ne recomandă un medic, care, după părerea mea ignora sau se făcea că ignorează boala. Prescripţiile lui nu mi se părea de loc(!) eficace şi eu îi spuneam lui Cuza să schimbăm doctorul, căci nu e bun de nimic. Îi aplicai şervete ude cu apă rece pe piept şi pe ceafă. După puţin timp Cuza muri.”, a povestit Elena Cuza ultimele momente ale domnitorului.

Moartea lui Alexandru Ioan Cuza a avut loc în data de 15 mai 1873. Avea doar 53 de ani.

O puternică răceală i-a adus moartea lui Alexandru Ioan Cuza, însă acesta suferea și de astm, precum și de unele tulburări ale ficatului și inimii.

Înmormântarea a fost oficiată de Mitropolitul Moldovei și un sobor de preoți. Domnitorul Unirii a fost înmormântat în Biserica Domnească din Ruginoasa. În jur de 30.000 de țărani s-au strâns la căpătâiul său, iar alături de ei au venit mari personalităţi, precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri sau Cezar Bolliac. După cel de-Al Doilea Război Mondial, osemintele domnitorului au fost mutate în biserica Trei Ierarhi din Iași.