10 curiozităţi despre Mihai Eminescu, cel mai mare poet pe care l-a dat poporul român

Mihai Eminescu s-a născut în data de 15 ianuarie 1850 la Botoșani și a copilărit la Ipotești, un sat din apropierea oraşului.

Viaţa sa, deşi scurtă, a fost intens dezbătută, fiind, dincolo de mare poet şi prozator, un jurnalist incomod al vremurilor în care a trăit. Eminescu este, după cum au căzut de acord specialişti şi oameni de rând, cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română.

Deşi s-au scris cărţi şi tot felul de lucrări despre viaţa şi opera poetului nepereche, în care au fost prezentate mai toate aspectele vieţii sale, încă există lucruri interesante şi mai puţin cunoscute despre acesta.

10 curiozităţi despre Mihai Eminescu

#1. Începutul carierei literare

După ce a făcut primele 2 clase primare la Botoşani, Mihai Eminescu s-a mutat la Cernăuţi, unde a urmat atât celelalte două clase, precum şi liceul Obergymnasium, un liceu german înființat în anul 1808. Aceasta era singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei.

Acolo l-a avut ca profesor de limba română pe Aron Pumnul, cel care avea să aibă o mare influenţă asupra carierei literare a marelui poet. La moartea îndrăgitului profesor, din anul 1866, elevii săi au scos o broşură denumită „Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu”. În această broşură a apărut şi poezia lui Mihai Eminescu „La mormântul lui Aron Pumnul”.^[Citeşte]

Totuşi debutul său literar îl reprezintă momentul în care revista Familia i-a publicat poezia „De-aş avea”, semnată de Mihai Eminescu. Poezia a fost însoţită de nota lui Iosif Vulcan, considerat „naşul literar” al poetului: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre literare acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice transmise nouă ne-a suprins plăcut.”

#2. Anii de formare

Din anul 1866 şi până în 1869, Mihai Eminescu a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București.

De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct cu poporul, cu limba, obiceiurile şi realitățile românești. Practic, a fost un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost – în fond – încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop, în Formula AS nr. 367)

În anul 1867, Eminescu a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale. Ulterior, a fost secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național. Acolo l-a cunoscut pe I. L. Caragiale. Cu această trupă a făcut turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. În acest timp, a continuat să publice în revista Familia.

Între anii 1869 și 1872 a fost student la Viena. Întrucât nu avea Bacalaureatul, a urmat ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept, însă a audiat și cursuri de la alte facultăți.

În această perioadă Eminescu s-a împrietenit cu Ioan Slavici şi a cunoscut-o, la Viena, pe Veronica Micle. De asemenea, a început colaborarea la Convorbiri literare.

#3. Câte limbi cunoştea Mihai Eminescu

Fiind o fire erudită, Mihai Eminescu a fost profesor de germană între anii 1874-1875 la Institutul Academic din Iași.

Pe lângă germană, Eminescu știa limbile: latină, greacă, italiană, franceză, turcă, spaniolă, albaneză și sârbă.

#4. Nu-i plăcea matematica

Fiind un iubitor al limbii române, Eminescu avea o problemă cu ştiinţele exacte. De fapt, poetul nu a suportat niciodată matematica, fiind o materie cu care nu se împăca deloc.

„N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiințele cele mai grele de pe faţa pământului.”, se arată în „Viaţa lui Mihai Eminescu”, de George Călinescu.

#5. Fraţii săi au murit de tineri sau au avut probleme mintale

Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi.

Primul născut dintre băieți, Șerban (n. 1841), a studiat medicina la Viena. S-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit alienat la Berlin, la 30 noiembrie 1874.

Niculae, născut în anul 1843, s-a sinucis în Ipotești, în anul 1884.

Iorgu (n. 1844) a studiat la Academia Militară din Berlin. A avut o carieră de succes, dar a murit în anul 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.

Ruxandra s-a născut în anul 1845, dar a murit în copilărie.

Ilie (n. 1846) a fost tovarășul de joacă al lui Mihai şi cel mai iubit dintre fraţi, fiind descris în mai multe poeme. A murit în anul 1863 în urma unei epidemii de tifos.

Maria (n. 1848 sau 1849) a trăit doar șapte ani și jumătate.

Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și a avut doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves.

După Mihai s-a născut în jurul anului 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului. Aceasta a fost cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Şi ea a murit cu semne de tuberculoză.

Matei (n. 1856) a fost singurul dintre fraţi care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume a marelui poet.

Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

#6. Citea cu voce tare

Eminescu citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, dar în special poeziile.

Atunci când scria, poetul se plimba prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se lua la harţă cu toată lumea care îl întrerupea.

„Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez.”, scria Ioan Slavici despre prietenul său din perioada în care convieţuiau.

În opinia lui Slavici, îndărătniciile lui Eminescu au fost primul semn al bolii de nervi care avea să-l distrugă.

#7. Se încuia în cameră, zile şi nopţi întregi, pentru a citi

În zilele şi nopţile în care Eminescu se încuia în cameră pentru a citi, nimeni nu putea să-i tulbure liniştea.

Uita noţiunea timpului şi mai ales a lucrurilor gospodăreşti.

Nu acorda atenţie nevoilor personale şi aceasta a fost, în opinia lui Slavici, cel mai mare păcat al geniului distrus timpuriu.

„Nu mai ajungea nimeni să-i dereticească sau să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele sau să-i cureţe ghetele. Răpus de oboseală, el dormea adeseori îmbrăcat şi hainele i se jerpeleau, iar albitura rar primenită şi nelăută i se făcea cocoloş. Barba şi-o uita nerasă şi fiindcă-l supărau ţepii ei, lua biceagul şi pierdut în gânduri sau adâncit în lectură şi-o scotea fir cu fir încât îi rămâneau pete pete-n faţă. Când nu mai putea să o ducă aşa, schimba locuinţa, îşi cumpăra haine şi albituri noi, se rădea şi iar se simţea bine.”, mai povestea Slavici despre prietenul Eminescu.

#8. Prietenia cu Ion Creangă

Doi oameni culţi, Mihai Eminescu și Ion Creangă, au format poate cea frumoasă prietenie din istoria literaturii românești. Aceștia au fost mereu pe aceeași lungime de undă, au un drum comun şi, deşi diferiţi, s-au completat perfect într-un întreg.

Cei doi s-au întâlnit pe meleaguri moldoveneşti.

“În toamna anului 1874 apăru pe uliţele Iaşului un tânăr straniu, ca de vreo 24 de ani, voinic, spătos, cu o mare frunte albă şi cu o coamă de păr negru dat peste urechi pe ceafă, ca la preoţii asiatici. […] Creangă, căruia îi plăcea să bată uliţele, văzu fără îndoială pe tânărul pletos, care şedea într-o vreme chiar la Samson Bodnărescu.”, mai scria George Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu”.

Creangă şi Eminescu s-au împrietenit în scurt timp, poetul fiind impresionat de hazul lui Creangă, de felul în care rostea vorbele, proverbele şi zicătorile din popor, dar şi de mintea ageră pe care o avea.

Ion Creangă, cu dinamismul lui nemaiîntâlnit, i-a arătat priveliştea Iaşului, l-a prezentat prietenilor lui, l-a pus la masă şi au pierdut multă vreme prin crâşmă. Şi de atunci încolo nimeni “nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”.

La acea vreme, Creangă nu s-a dedicat scrisului, dar se presupune că Eminescu l-a îndemnat să ia condeiul în mână. Astfel a ajuns să prezinte prima povestire Junimii, fiind declarat “admirabil scriitor poporal”.

După ce Eminescu a fost destituit din funcția de revizor școlar s-a mutat pentru o perioadă la bunul său prieten, Creangă pentru a-și găsi alinarea, care știa ce înseamnă să fii dat jos din funcții. Deoarece lui Mihai nu i-a plăcut să zăbovească pe capul omului, s-a decis să plece la București. Creangă a rămas fără prieten și totodată fără un om plin de învățătură. Rămas singur îl îmbia mereu pe Eminescu să se întoarcă la Iași.

Au păstrat mereu legătura, dar Creangă a fost devastat la auzirea veştii că marele poet a înnebunit. Durerea trăită a fost nemăsurată, un cutremur în adâncul sufletului.

În anul 1889, la auzirea veștii că Eminescu s-a stins din viață, Ion Creangă a pierdut un prieten pe care nimeni nu-l poate înlocui. ”Această veste trebui să zguduie sufletul bolnavului. Fu văzut plângând ca un copil și adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu.”

Asta face ca, la 6 luni de la decesul bunului său prieten, s-a stins din viaţă şi Ion Creangă.

#9. Relaţia cu Veronica Micle

După ce a cunoscut-o la Viena, Eminescu a rămas cu Veronica Micle în minte. El era student, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii. Dintr-o scrisoare adresată de Eminescu Veronicăi, datată 1876, el i-a mărturisit că timp de doi ani a iubit-o pătimaș de la distanță.

Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austroungară, o relaţie pasională, ce avea să dureze 17 ani, presărată cu despărțiri dureroase și împăcări.

Mariajul ei fusese un aranjament între mama ei și Ștefan Micle, un profesor cu 30 de ani mai în vârstă. Fata avea numai 14 ani când s-a măritat.

În cazul Veronicăi, nu s-a pus niciodată problema divorțului. Au continuat să fie amanți timp de 7 ani, până la moartea lui Ștefan Micle. Abia după moartea profesorului, în 1879, Veronica a devenit oficial iubita lui Eminescu.

Pasiunea dintre cei doi s-ar fi putut lăsa cu un urmaș, însă copilul pe care Veronica Miclea îl avea în pântece de la Mihai s-a născut mort în anul 1879.

În anul 1883 medicii de la sanatoriul doctorului Șuțu l-au diagnosticat pe Mihai Eminescu cu „psihoză maniaco-depresivă”. A fost trimis la Viena și în Italia pentru tratament. Peste un an s-a întors în țară, unde a urmat o perioadă de recuperare și tratament. Era din nou despărțit de Veronica, despre aceasta zvonindu-se că nu i-ar fi păsat de boala lui.

Tot în acea perioadă ar fi avut o aventură cu Ion Luca Caragiale.

În anul 1888 Veronica a reuşit să-l convingă pe Eminescu să revină în București, pentru a fi mai bine îngrijit și tratat. Cei doi s-au împăcat pentru scurt timp. Apoi boala l-a răpus.

„Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale.

Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu.”, scria Veronica Micle într-o scrisoare adresată lui Alexandru C. Cuza, în aprilie 1889, când boala poetului Eminescu se agrava.

Din doliu, aceasta a intrat într-o puternică depresie. Și-a premeditat sinuciderea, la 50 de zile de la moartea lui, la mânăstirea Văratec. În data de 4 august 1889 Veronica Micle s-a otrăvit cu arsenic și a murit. Avea 39 de ani.

#10. Moartea lui Mihai Eminescu

După episodul din 1883 au urmate altele care au făcut din ilustrul poet şi jurnalist doar o umbră a acestuia.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii din Iaşi, unde a îndeplinit roluri șterse. A scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii.

În primăvara anului 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului.

În data de 13 iulie Eminescu a mers la Iași pentru un consult medical. Medicii au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, în Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate. A fost însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În data de 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta.

Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei.

Veronica Micle a mers la Botoșani și l-a convins pe Eminescu să se mute definitiv la București. În data de 15 aprilie 1888, poetul s-a stabilit definitiv la București.

Mihai Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București. Ulterior, a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-au examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut.”

Mihai Eminescu a murit în data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, la vârsta de 39 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu, din Bucureşti.

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” scria George Călinescu despre moartea lui Eminescu.

Conspiraţia asasinarii

Există surse conform cărora Eminescu, din cauza poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a faptului că a deranjat multe personalități politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de informații ale Austro-Ungariei.

O teorie a conspiraţiei arată că poetul Mihai Eminescu ar fi fost asasinat într-o manieră lentă. Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu. Acest tratament ar fi contus, în final, la moartea poetului.

În acest complot se sugerează că ar fi participat chiar și prietenul său, Titu Maiorescu. Acest fapt l-ar fi făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”.

„Acum nu mai încape îndoială. Acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet.”, susţinea eminescologul Theodor Codreanu.