Marta Vasiliu a avut o viaţă desprinsă parcă din scenariul unui film. La doar 16 ani a fost arestată de ruşi şi trimisă pentru a ispăşi o pedeapsă de 10 de ani în cumplitele lagăre din Siberia. Motivele condamnării pot părea stranii în ziua de azi, însă atunci erau considerate adevărate crime. Astfel, fata a fost deportată pentru câteva cuvinte în germană şi un album foto în care apăreau membrii familiei sale.

„Mie, la 15 ani, mi s-a rupt craca de sub picioare. Brusc. Totul a pornit de la o fotografie. Mult timp m-am întrebat ce-ar fi fost dacă nu s-ar fi făcut acea fotografie, în amiaza aia însorită din vara anului 1941. Secunda aia… Îmi aduc aminte totul. Ce-ar fi fost dacă fotograful n-ar fi apăsat pe buton. Din acel moment, vreme de 50 de ani, viața mea a fost doar chin și frică.”, a povestit Marta Vasiliu.

Marta Vasiliu s-a născut în Constanța. Părinții ei se mutaseră acolo din Bălți, Basarabia, deoarece tatăl era navigator. În anul 1935, acesta a murit într-un acci­dent pe mare. Marta şi-l amintea. Avea 6 ani și stătea lângă sicriul lui.

După cinci ani, mama s-a re­că­sătorit. Tatăl vitreg fusese însurat cu o nemțoaică și a avut cu ea trei copii: doi băieți și o fată. Divor­țase, fiindcă n-a vrut să plece cu ea în Germania, la începutul războiului. Au plecat copiii cu mama. În Germania, cei doi băieți s-au înrolat în armata germană și au plecat pe front. În drum spre Rusia, s-a întâmplat ca regimentul lor să se oprească trei-patru zile la Constanța. Evident, au vrut să își vadă tatăl și sora vitregă. Înainte să plece, au făcut toți cinci o fotografie.[sursa]

marta vasiliu
Tânără de vârsta Martei, când a fost dusă în Siberia. Albumul său foto a fost confiscat de sovietici

Reîntâlnirea cu fraţii vitregi, motivul pentru care i-a fost distrusă viaţa

Marta Vasiliu avea 11 ani când fraţii ei vitregi au fost repartizaţi cu garnizoana la Constanţa. Au petrecut un timp cu sora mai mică, pe care au învăţat-o rugăciunea „Tatăl nostru” în limba germană. Înainte de a pleca pe front în Rusia, au făcut fotografii împreună, în uniformele militare, pe care Marta le-a aşezat în albumul de familie.

După un timp, tatăl a fost înştiinţat că cei doi feciori îşi dăduseră viaţa pentru Germania, în luptele de la Stalingrad. Bătrân şi bolnav, părintele vitreg al Martei n-a rezistat. Rămase din nou singure, Marta şi mama ei au mers să petreacă Crăciunul în Basarabia, la bunicii dinspre mamă. La insistenţa lor, ca să se mute în Basarabia, Marta a rămas ca zălog la bunici, iar mama ei a plecat în România, urmând să revină în Basarabia în cel mai scurt timp.

„Frontul însă s-a întors cu o rapiditate neaşteptată. Ruşii, ocupând din nou Basarabia, au închis frontiera şi eu am rămas la bunica, iar mama în România, unde se dusese să ia nişte acte absolut necesare. Aveam 14 ani atunci. A mai trecut aproape un an, timp în care şi-au pus oamenii pe posturi, tot din cei vechi, care ştiau rostul. Au început arestările apoi, în masă, Rusia fiind la pământ deoarece în retragere nemţii pârjoliseră totul. Până la porţile Moscovei era numai cenuşă.

Ruşii aveau mare nevoie de forţă de muncă neplătită. Am fost arestată la 15 ani şi jumătate şi încă jumătate de an ţinută în­tr-un interogatoriu sălbatic. Când am împlinit exact 16 ani, vârsta majoratului la ruşi, a început procesul, fiind judecată politic de către Sovietul Suprem URSS după articolul 54 din codul lor. După terminarea procesului am primit 10 ani de muncă silnică în lagărele din Siberia, deoarece, împreună cu alţi tineri, strigasem că vin bolşevicii şi ne vor trimite şi pe noi în Siberia, cum au procedat în ’40. O probă puternică la dosarul meu a fost albumul de familie cu fraţii mei vitregi în uniforme nemţeşti.Bătăile până la sânge erau la ordinea zilei în timpul interogatoriului. Mă numeau pui de năpârcă nazistă. Am fost judecată în Bălţi, după care ne-au trimis la Chişinău, la închisoarea centrală. Aici am stat o perioadă până s-au strâns deţinuţi suficienţi pentru transportul în Siberia.”, a mai povestit Marta Vasiliu.

Marta Vasiliu, condamnată la 10 ani de muncă în Siberia

În data de 9 mai 1945, Marta Vasiliu a primit o condamnare de 10 ani în Siberia. Cinci ani a fost la muncă silnică într-un lagăr siberian şi alţi cinci ani a fost deportată într-un sat tot din Siberia. „M-au băgat la temniţa penitenciarului. Stăteam unii peste alţii, dormeam pe jos. M-au anchetat până am ajuns la vârsta majoratului, care la ei era la 16 ani.”, a povestit Marta.

Procesul a avut loc la Chişinău. A fost judecată de Sovietul Suprem, în limba rusă. Un traducător îi spunea, din când în când, ce se discută. „Eu nu ştiam o boabă de rusă. Inclusiv bunicii mei din Bălţi vorbeau în limba română.“, a mai spus spune ea.

Totul a pornit de la albumul de familie pe care Marta Vasiliu l-a adus cu ea la Bălţi. În album au fost găsite şi fotografiile în care Marta apărea alături de părinţii şi fraţii săi vitregi, îmbrăcaţi în uniformele naziste. Acest lucru avea să-i distrugă viaţa. A fost condamnată, iar albumul de familie a fost confiscat de Sovietul Suprem, ca probă la dosar.

Publicitate

Drumul spre Siberia

După ce a primit pedeapsa, tânăra Marta a mai stat o vreme în închisoarea principală din Chişinău. Era toamnă. Într-o noapte, santinela a intrat şi a urlat: „Scularea! Încolonarea şi la poarta închisorii!”. Tuturor femeilor li s-a dat o boccea cu pături murdare de sânge de pe front şi li s-a ordonat: „Să nu cumva să le lăsaţi din mână!” Înainte de a se deschide poarta închisorii, li s-a mai spus: „Nici măcar o şoaptă să nu se audă!”.

„Am ajuns la gară în tăcere şi ne-au repartizat în vagoane de transportat vite. Dintr-o margine în alta a vagonului erau puse scânduri suprapuse pe care noi urma să dormim.”, şi-a mai amintit Marta Vasiliu.

Din când în când, se deschidea uşa vagonului şi li se dădea o căldare cu apă şi peşte uscat, puţin sărat. La câte erau în vagon, apa şi mâncarea nu ajungeau şi, de multe ori, femeile înfometate s-au încăierat pentru o gură de mâncare sau de apă în plus. De spălat, nici nu putea fi vorba. Necesităţile şi le făceau într-o pâlnie mare, care era golită rar.

Pe măsură ce trenul se îndepărta de Chişinău, frigul devenea din ce în ce mai pătrunzător şi bucăţile de pături pe care le primiseră la plecare nu le acopereau complet trupurile. Au mers aşa vreo două săptămâni. „Auzisem că trecusem de Moscova şi atunci ne-am dat seama că ne duc în Siberia…”, a povestit Marta. Şi a avut dreptate. Se aflau în capătul Siberiei, sub ultimele piscuri de miazănoapte ale Uralilor. Locul de unde nimeni nu avea șanse să se întoarcă viu.

„Am ajuns la Polul Nord!”, şi-a spus ea când a pus piciorul în Siberia. Au stat în carantină două săptămâni şi apoi femeile din lagăr au fost trimise la muncă sub cerul liber. „Am îndurat temperaturi de minus 40 de grade Celsius şi uneori am înfruntat geruri de minus 50 de grade Celsius. Te sufocai de ger!”, a mai spus Marta.

Marta Vasiliu şi supravieţuirea în Siberia

Femeile au fost duse în mijlocul pădurilor nesfârşite, neatinse de picior de om, şi acolo au fost puse să taie lemne. „Primeam un joagăr la două femei şi tăiam trunchiuri de nu puteai să le cuprinzi cu braţele”, rememorează Marta Vasiliu.

Ziua de muncă începea la ora 06:00 şi se termina pe înserat. La prânz, primeau o farfurie cu arpacaş fiert. Niciodată mâncarea nu era suficientă. „Stomacul ni se lipise de şira spinării. Cine nu îşi făcea norma nu primea porţia de mâncare. Munceam ca să nu murim de foame. Dacă stăteai jos, încremeneai de frig.”, a mai spus ea.

Zilnic, pe poarta lagărului ieşeau căruţe pline de cadavre dezbrăcate. „Mă gândeam: «Şi eu voi fi acolo», apoi mă încurajam şi îmi spuneam că acei oameni au murit pentru că erau mai bătrâni, iar eu sunt tânără şi nu o să mor. 90% din cei de acolo au murit. Dar lagărul nu rămânea niciodată gol. Se umplea cu alţii. Se spune că Raiul şi Iadul sunt în cer, dar nu este aşa. Acolo am aflat că Iadul este pe pământ. Acolo am devenit atee. Mi-am spus că Dumnezeu nu poate să existe!”, a povestit Marta Vasiliu.

Dar condiţiile îndurate acolo aveau să se răzbune: Marta Vasiliu nu a putut avea copii. „Cum aş fi putut fi mamă când, la menstruaţie, ne spălam cu urina?”, a spus, învăluită de durere, Marta.

„Dacă te odihneai doar cinci minute și te așezai jos, erai mort. Trebuia să fii mereu în mișcare, să nu ți se relaxeze gân­durile. Altfel, înghețai imediat, ca într-un somn plă­cut. Am văzut oameni care s-au dezbrăcat de haine și ni le-au dat cadou. Apoi se așezau goi pe zăpadă. Ca niște statui vinete. «Plec să mă odihnesc», zi­ceau. Nu era zi să nu moară oameni. La sfârșitul programului, trebuia să ne luăm morții în spate și să-i ducem înapoi în lagăr. Asta era important: să vină același număr înapoi. Vii sau morți, nu le păsa. Voiau doar să-i numere. Eu am cărat în spate sute de femei.”, a mai povestit Marta Vasiliu.[sursa]

A FUGIT CU TRENUL

După cinci ani, a fost deportată într-un sat din Siberia şi pusă să muncească într-un CAP. A muncit la câmp, la vaci şi la porci, locuind în gazdă la o familie. Gazda ei trebuia să raporteze săptămânal ce făcea ea. Raporta dacă râdea, dacă plângea şi ce povestea.

Au trecut şi cei cinci ani, însă nu a fost lăsată să plece. „Au vrut să mă păstreze acolo şi uneori trimiteau bărbaţi să mă curteze, dar eu nu am vrut să rămân. Mi-am dorit atât de mult să mă întorc în România că, după cei 10 ani, am fugit luând trenul către Moscova.”, a povestit Marta.

Aşa a ajuns la Ambasada României, în anul 1955. „M-am adresat în limba română, după 10 ani când am vorbit doar ruseşte. I-am scris ambasadorului un memoriu în care spuneam că sunt singurul copil al mamei mele şi că vreau să fiu repatriată, fără să povestesc nimic despre lagăr. Mi s-a făcut foarte rău şi am început să plâng. Atunci, ei mi-au dat apă şi medicamente. După ce m-am liniştit, ambasadorul mi-a spus: «Vă întoarceţi de unde aţi plecat. Vă dăm noi o adeverinţă la mână să nu vă facă nimic şi vă promit că o să vă repatriez!». Aşa că m-am prezentat la Securitate şi le-am spus unde am fost.”, a afirmat Marta Vasiliu.

S-a întors în sat, iar după două luni i-a venit şi paşaportul. Securiştii i-au arătat paşaportul, dar nu i l-au dat. I-au spus că trebuie să aştepte până când va primi viza de ieşire din URSS. A mai stat încă 6 luni, vreme în care îşi pierduse speranţa. Însă, într-un final, a venit şi viza.

Nu a fost lăsată să plece până când nu a scris o declaraţie pe care i-au dictat-o ofiţerii ruşi. „În clipa în care voi trece frontiera României, niciodată, nicăieri, nici în biografiile ce vor urma, nu o să pomenesc despre închisoarea şi lagărele prin care am trecut.”, a citat perfect din memorie cuvintele pe care le-a scris. Evident, această declaraţie a fost biletul ei spre libertate. Deja era anul 1956, iar ea avea 27 de ani. Intrase o copilă, iar acum era o femeie în toată firea.

Marta Vasiliu spera să-şi revadă mama

Pe drumul de întoarcere, a cunoscut în tren un cuplu de români. Marta Vasiliu plângea. Femeia a întrebat-o ce s-a întâmplat şi atunci ea i-a spus că nu poate să-şi anunţe mama că va veni acasă, pentru că nu are bani. Atunci, femeia s-a oferit să-i telegrafieze mamei ei doar câteva cuvinte: „Mamă, sosesc!“.

„Eu eram încă pe drum când mama a primit telegrama. Când a citit-o, a făcut pe loc atac de cord şi a murit. Când am ajuns acasă, i-am găsit mormântul proaspăt. […] Pe moment, am crezut că îmi pierd mințile. Am simțit așa, ca o lovitură puternică în cap, și nu mai găseam niciun sens, să fac sau să spun ceva. Trei­sprezece ani supraviețuisem doar cu un singur gând: să o văd. Atât. Venisem de la capătul lumii doar să o mai văd…”, a spus Marta Vasiliu.

După moartea mamei sale, Marta Vasiliu a încercat să-şi reia viaţa de unde a lăsat-o. A terminat liceul şi apoi a făcut o şcoală postliceală de contabilitate. Între timp, l-a cunoscut pe Nicolae Vasiliu, un medic din Bucureşti, şi s-au căsătorit. Nimeni nu a ştiut povestea reală a Martei. Nici prietenii şi nici măcar soţul ei. Înainte de a se căsători, a vrut să-i spună tragedia vieţii sale, dar el nu a vrut să audă nimic.

„Mi-a pus mâna la gură şi mi-a spus: «Nu mă interesează absolut nimic din trecutul tău! Eu te iubesc!». Dar nu ştia ce port în sufletul meu.”, a spus Marta Vasiliu. Aşa a trăit zeci de ani lângă un om care nu a ştiut drama prin care ea a trecut.

marta vasiliu
Marta Vasiliu

A trăit mereu cu frică

După pensionare, cu 8 luni înainte de Revoluţie, fiind încă în Bucureşti, a sunat cineva la uşă. Doi bărbaţi de la Securitate o căutau pe Marta Vasiliu. Era acuzată că face parte din grupul inginerului Filipescu şi voiau informaţii despre cei care umpluseră cutiile poştale cu manifeste împotriva lui Ceauşescu. Au ches­tionat-o două ore. Era vorba despre disidentul Radu Filipescu, inginerul care a încercat să organizeze, în ianuarie 1983, un miting împotriva lui Nicolae Ceauşescu.

„La un moment dat, gândind că mă vor aresta, începusem să tremur de parcă aveam friguri. Le-am cerut permisiunea să merg în bucătărie să beau puţină apă. Acolo i-am scris un bileţel soţului meu prin care îl anunţam că am fost arestată. Revenind la securişti, i-am găsit ridicaţi să plece, avertizându-mă însă că vor reveni. După ce au plecat, mi-am pregătit o bocceluţă cu cele necesare, ca să fiu pregătită pentru când vor reveni cu mandat de arestare. Am rupt bileţelul adresat soţului meu, căruia nu i-am spus nimic. De atunci, de câte ori suna soneria, făceam un şoc. Aşa am trăit cele 8 luni până la Revoluţie. Aşa am trăit toată viaţa. Ca un animal speriat şi hăituit. Eram în ţara mea, dar toată viaţa am avut sabia deasupra capului. Stresul mă dărâmase pur şi simplu.”, a povestit Marta Vasiliu cu vocea stinsă de emoţie.

Despre povara ce o purta în suflet a aflat târziu soţul ei, când, după Revoluţie, femeia şi-a făcut dosarul pentru a se înscrie în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. La îndemnul asociaţiei din care face parte, Marta Vasiliu şi-a scris memoriile. În anul 2008, soţul său a murit, iar Marta Vasiliu a rămas, singură, în apartamentul său din Constanţa.

Publicitate

Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:

Loading

Urmăriţi CeSpun.Eu şi pe Google News

Lăsaţi un mesaj

Scrieţi comentariul
Vă rugăm să vă introduceţinu numele