Puterea unui imperiu, dincolo de calităţile conducătorului, este dată de puterea armatei. Iar ienicerii au participat din plin la expansiunea Imperiului Otoman.

Ienicerii au reprezentat timp de circa jumătate de secol coloana vertebrală a armatei otomane.

Au rămas cunoscuţi pentru faptul că făceau ravagii peste tot pe unde treceau şi nu aveau milă pentru cei care li se opuneau.

Disciplinaţi, loiali şi capabili, ienicerii reprezentau punctul forte în ceea ce privea expansiunea otomană.[Medium]

Cine au fost ienicerii

În secolul al XIV-lea, sultanul Orhan a profitat de o breşă existentă în legea musulmană numită ghanimat.

ienicerii

Această lege sultanului să reţină o cincime din prada de război pe care soldaţii săi o aduceau după bătălii.

Prada se referea de obicei la bunuri materiale, dar sultanul a considerat că prizonierii fac şi ei parte din ea.

Astfel, a creat un corp de elită al armatei cu soldaţi proveniţi din rândul acestor sclavi, care mai târziu au devenit cunoscuţi ca ieniceri.

Denumirea de ienicer este derivată din sintagma turcească “Yeni çeri”, care înseamnă “noul corp (de armată)”.

În anul 1360, sultanul Murad a adoptat sistemul ”taxei de sânge”.

Asta însemna că, în cazul familiilor creştine din Anatolia, Balcani, Armenia sau Georgia, acestea trebuiau să îi ofere sultanului cel mai puternic fiu, preferabil cu vârsta cuprinsă între 8 şi 14 ani, pentru ca acesta să intre în serviciul sultanului.

Băiatul urma să fie convertit la islamism, circumcis şi supus unui antrenament strict, care viza supunerea fizică şi psihică.

La început, această taxă a fost respinsă de familiie creştine.

Ulterior, au constatat că viaţa în jurul sultanului era mai favorabilă decât cea din lumea creştină.

Ienicerii erau supuşi celibatului, aşa că nu aveau urmaşi.

De asemenea, nu aveau voie să îşi lase barba să crească sau să aibă altă activitate, în afară de cea militară.

Perioada de instrucție dura aproximativ 5 ani.

Armele specifice ienicerilor

Iataganul era arma lor specifică, iar ienicerii care păzeau palatele erau dotaţi cu topoare şi securi.

Ienicerii aveau uniforme distincte, mărşăluiau alături de o orchestră militară numită Mehtar şi primeau, regulat, salarii.

Cu toate că nu erau nişte bărbaţi liberi, serviciul lor era considerat prestigios.

Creşterea influenţei

În ciuda faptului că aveau statut de sclavi, băieţii ajunşi ieniceri se bucurau de o viaţă îndestulată.

De asemenea, o carieră în corpul de ieniceri oferea oportunitatea unei educaţii de elită. Astfel, apărea posibilitatea înaintării în grad şi a ocupării unor poziţii importante, foarte bine plătite.

Unii ieniceri ajungeau să fie asistenţi personali ai sultanului iar după mai mulţi ani petrecuţi la palat preluau diverse funcţii administrative, cum ar fi cele de guvernatori ai unor provincii.

Unii părinţi sărăci considerau astfel că sacrificiul pe care-l făceau le putea asigura copiilor lor o viaţă mult mai bună decât cea pe care o aveau.

Mai mult decât atât, pentru a se asigura că sunt acceptaţi, unii creştini încercau chiar să ofere mită administraţiei otomane pentru a le fi acceptaţi copiii în sistem.

Chiar şi musulmanii, care până atunci nu erau selectaţi, se înghesuiau să-şi înscrie copiii.

Aşadar, nu mai era nevoie de folosirea forţei.

Declinul

Sistemul meritocraţiei din Imperiul Otoman le oferea ienicerilor posibilitatea de a aduna o avere considerabilă şi de a căpăta o mare influenţă şi o însemnată putere.

Aveau un salariu relativ mare, primeau o mare parte din prada de război şi deţineau poziţii importante în guvern.

Ca o consecinţă a creşterii puterii lor, ienicerii au început să adopte caracteristicile nobililor şi, în timpul bătăliilor, au devenit ineficienţi.

În anul 1622, tânărul sultan Osman II, după ce a pierdut în faţa polonezilor, s-a hotărât să pună capăt exceselor ienicerilor.

Sultanul i-a acuzat pe ieniceri de dezastrul pierderii acelei bătălii.

Răspunsul a fost ferm şi total neaşteptat. Ienicerii l-au răpit pe sultan şi l-au ucis, fiind apogeul puterii lor în cadrul Imperiului Otoman.

Deşi se bucurau de numeroase privilegii, ienicerii s-au revoltat în mai multe rânduri.

Ei doreau reforme cu privire la alegerea sultanilor. Au solicitat adesea măriri ale soldelor şi au participat la numeroase lovituri de palat.

Corpul de elită al armatei otomane a fost desfiinţat mai târziu de sultanul Mahmud al II-lea, care a omorât cu tunurile aproape toţi ienicierii care se revoltaseră.

Circa 6.000 de ieniceri au fost ucişi la ordinul sultanului.

Cât despre Imperiul Otoman, după destructurarea ienicerilor a urmat un declin puternic. A devenit “Omul bolnav al Europei”, aşteptându-şi resemnat sfârşitul.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here