Vreme de 6 ani, Fritz Haarmann s-a folosit de poziţia sa de informator al Poliţiei, “ascunzându-se” astfel chiar în faţa ochilor autorităţilor. În această perioadă a comis cel puţin 24 de crime oribile, fiind cunoscut drept “Măcelarul din Hanovra”.

Sfârşitul Primului Război Mondial nu a însemnat pentru toate ţările implicate o schimbare în bine.

Cel puţin nu pe moment.

Obligată să achite sume uriaşe ca datorii de război, Germania se afla în faţa unei crize fără corespondent în istorie, iar starea propriilor cetăţeni era una dintre cele mai precare.

Ca şi cum nu era de ajuns, pe fondul unei inflaţii galopante şi a unei rate a criminalităţii în continuă creştere, întreaga lume avea să fie şocată de un fapt rupt parcă din paginile celui mai negru roman horror.[Atlas Obscura]

Fritz Haarmann

Era cazul Măcelarului din Hanovra si al canibalismului colectiv care a marcat istoria micului oraş german pentru aproape şase ani.

Germania primilor ani de după Marele Război nu era unul dintre locurile în care vreun european şi-ar fi dorit sa trăiasca.

Haosul care cuprinsese economia se reflecta din plin şi asupra situaţiei sociale, iar oraşele germane deveniseră un trist clişeu negativ al ordinii impuse de lege.

Mulţi dintre tineri încercau să părăsească ilegal o ţară în care un kilogram de margarină ajunsese să coste patru miliarde de mărci şi în care alimentele elementare deveniseră bunuri de lux.

Prostituţia, de multe ori infantilă, devenise singura sursă de venit a unor întregi familii, iar adolescenţii germani vedeau în Legiunea Franceză un mod sigur de evadare din faţa lipsurilor stringente la care erau supuşi.

Hanovra obţinuse titlul neoficial de Capitală Mondială a Homosexualităţii.

În acest timp, Poliţia era incapabilă să dea de cap miilor de plângeri ce relatau crime, spargeri sau răpiri.

Într-un astfel de cadru social, este lesne de înţeles de ce nimeni nu mai dădea atenţie sutelor de cazuri de dispariţie care erau semnalate în fiecare lună, pe tot teritoriul Germaniei.

Apariţia cadavrelor

Totul a început în data de 17 mai 1924, dată la care mai mulţi copii care se jucau în parcul Herrenhausen, din Hanovra, au făcut o descoperire şocantă: un craniu uman.

Doar câteva zile mai târziu, un alt grup de tineri au anunţat Poliţia cu privire la o nouă descoperire asemănătoare, în apropierea râului Leine.

Era vorba despre un alt craniu, scalpat stângaci, şi mai multe resturi umane.

În vreme ce Poliţia din Hanovra începea greu cercetările, dovezile continuau să se adune într-un ritm alert.

Scandalizată, populaţia începuse propriile căutări.

În numai câteva săptămâni, oamenii legii fuseseră nevoiţi să aducă mai mulţi saci pentru a ridica rămăşiţele celor care fuseseră ucişi şi, aparent, descarnaţi.

Atât de multe erau fragmentele de cadavre, încât autorităţile decideau, la acea vreme, să sece albia râului Leine.

Rezultatul a fost unul cutremurător. Peste 500 de rămăşiţe umane, provenind de la 22 de persoane, au fost scoase la lumină în acea dimineaţă de 5 iulie 1924.

Neputând ascunde adevărul miilor de cetăţeni adunaţi în zona râului, Poliţia auzea pentru prima oară o acuzaţie cutremurătoare. Carnea victimelor ar fi fost vândută pe piaţa neagră a alimentelor.

Era replica unui cetăţean care nu putuse să nu observe că oasele prezentau urmele unor unelte de măcelărie.

Într-adevăr, aşa cum se temuseră oamenii legii, toate indiciile duceau către aceeaşi concluzie morbidă, rostită de cineva din multimea de pe malul râului Leine.

Oasele şi articulaţiile aproape descompuse prezentau, în totalitate, evidente urme de topor şi de fierăstrău.

Analiza acestora adâncea şi mai mult sadismul cazului. Se pare că, timp de şase ani, cineva tranşase victimă după victimă şi aruncase resturile prin parcurile Hanovrei.

Ceea ce era şi mai grav, era faptul că nicio victimă nu era adultă.

Toti cei ucişi erau copii, adolescenti şi tineri. Aveau vârste cuprinse între 12 şi 24 de ani.

Herr Inspektor

În ciuda complexităţii cazurilor, depistarea şi prinderea autorului oribilelor crime nu a durat decât câteva zile.

A fost suficient ca medicii legişti să confirme identitatea primei victime, adolescentul Feldmark Garben, iar poliţia să reconstituie traseul acestuia.

S-a constatat că tânărul fusese văzut pentru ultima oară în prezenţa unui bărbat de 40-45 de ani, care se recomanda Herr Inspektor Haarmann.

Victima fusese racolată în gara oraşului Hanovra şi de atunci nimeni nu o mai văzuse.

Chiar prima vizită a oamenilor legii la gară a confirmat povestea.

Pretinsul ofiţer de poliţie, în realitate un informator cu un bogat cazier, Fritz Haarmann, obişnuia să racoleze tineri fugiţi de acasă sau aflaţi în căutarea unui adăpost.

Le oferea ţigări, ceva de mâncare şi le promitea un loc de muncă.

La domiciliul suspectului se petreceau lucruri bizare. Vecinii acestuia relatau întâmplări care, în mintea oamenilor legii, prindeau un contur sumbru.

Fritz Haarmann deţinea o marfă valoroasă

Toţi locatarii imobilului în care Haarmann locuia îl ştiau drept un homosexual notoriu, dar nimeni nu considerase de cuviinţă să reclame desele orgii care aveau loc în apartamentul de la etajul 3 al imobilului situat în strada Rote Reilhe, numărul 4.

Suspectul era, printre altele, un măcelar clandestin care nu uita niciodată să îşi aprovizioneze vecinii cu o marfă la care puţini puteau avea acces: carnea.

În plus, era în relaţii bune cu poliţia.

Percheziţia la domiciliul falsului poliţist avea să şteargă orice urmă de îndoiala.

Fritz Haarmann
Percheziţie la locuinţa lui Haarmann

Locuinţa era înţesată de haine si obiecte aparţinând victimelor, dar şi de un întreg arsenal de cuţite, topoare şi fierăstraie de măcelarie.

Haarmann nici măcar nu a fost arestat.

Printr-o ironie a sorţii, ajungea singur la secţia de poliţie după ce intenţionase să se răzbune pe unul dintre iubiţii săi, Kurt Fromm, pe care îl acuza în fata oamenilor legii că a călătorit cu un bilet fals.

O greşeală stupidă

Fritz cerea pe un ton imperativ ca acesta să fie încarcerat.

Nu realiza ca acestă stupidă ceartă pasională însemna sfârşitul unei lungi serii de crime comise timp de şase ani.

Confruntat cu declaraţia aceluiaşi Kurt Fromm, cel care menţionase că a fost ameninţat cu un cuţit, şi cu dovezile descoperite în apartamentul său, Friedrich Haarmann a început prin a nega totul.

El declara că, într-adevar, se ocupa cu comerţul ilicit de carne, speculând preţurile practicate de intermediari şi cele de pe piaţă.

Pentru o astfel de infracţiune, era conştient că nu va primi decât o amendă.

Lucid, coerent, uneori iritat de insistenţa procurorului, el construia un caz pe care era evident că îl repetase îndelung.

Totuşi, la un moment dat, lui Haarmann i-a scăpat o replică pe care anchetatorii nu aveau cum să nu o remarce: „Nu mă luaţi drept un nebun. Tăiaţi-mi capul dacă vreţi, dar vă rog, din milă, să nu mă închideţi în acelaşi loc cu nebunii!”.

Şarada a continuat timp de şase zile, cu Haarmann negând vehement toate acuzaţiile poliţiştilor.

Abia în momentul în care a realizat că Hans Grans, partenerul său de viaţă stabil din ultimii cinci ani, hotărâse să îl acuze, “Măcelarul din Hanovra” a decis să rupă tăcerea.

Fritz Haarmann
Arestarea Măcelarului din Hanovra

Viaţa lui Fritz Haarmann

Friedrich „Fritz” Haarmann era un personaj binecunoscut Poliţiei din Hanovra.

S-a născut în anul 1879, iar mama sa, o fiinţă pe care ajunsese să o divinizeze, se stinsese din viaţă pe când Fritz nu avea decât câţiva ani.

A fost supus unui regim al terorii de către tatăl sau, cel care voia ca din toţi cei şase copii pe care îi avea să creeze nişte veritabili „duri”.

Acesta este poate şi motivul pentru care înclinaţiile homosexuale ale lui Haarmann începeau să se manifeste de la o vârstă fragedă.

La numai 17 ani, el este acuzat de corupere de minori şi este internat într-un ospiciu, după ce examenele psihiatrice îl indicaseră ca un posibil nebun periculos.

Experienţa trăită între zidurile acestei instituţii l-a marcat evident, oroarea sa faţă de bolnavii mintal rămânându-i extrem de puternică pentru tot restul vieţii.

Eliberat pentru o „conduită exemplară” în anul 1903, Haarmann încercase să se angajeze ca ucenic la un lăcătuş.

Moravurile sale au făcut, însă, ca la scurt timp să fie aruncat în stradă.

În mintea tulburată a tânărului, armata rămânea singura metodă de subzistenţă.

Astfel se face că, la cererea sa, este primit în cadrul armatei şi repartizat la plutonul de subofiţeri de la Neuf-Brisach.

Cariera i-a fost, însă, una scurtă, el leşinând în timpul unor manevre militare. Şi-a provocat în timpul căderii un grav traumatism cranian.

Din cauza tulburărilor mintale şi a halucinaţiilor tot mai dese, Fritz Haarmann a fost declarat inapt. Mai mult, la recomandare medicilor, a fost internat într-o nouă clinică de psihiatrie la Hildesheim.

A reuşit să fugă din spital şi s-a ascuns tocmai în Elveţia. Acolo a executat mai multe condamnări la închisoare pentru infracţiuni mărunte.

Cuplul morţii

Revenit în Germania în anul 1918, la vârsta de 39 de ani, Haarmann îşi începea lunga serie de crime în compania partenerului său, Hans Grans.

Hans Grans

Povestea relatată de el însuşi poliţiei avea să îngrozească prin detaliile şocante.

Dacă primele victime le racolase singur, cele mai multe dintre ele fuseseră atrase în capcana mortală de Grans.

Individ fără scrupule, acesta nu împărtăşea cu totul viciul partenerului său.

Astfel, Hans Grans căuta şi compania femeilor, de cele mai multe ori pentru a obţine bani de la acestea.

Acesta chiar începuse o carieră de proxenet, deşi avea sub protecţia sa o singură femeie, pe nume Dora.

Măcelarul din Hanovra

Victimele erau atrase în apartamentul lui Haarmann, acolo unde acesta le oferea alcool şi unde, după ce îşi pierdeau luciditatea, erau ucise şi tranşate.

Carnea obţinută era vândută ulterior pe piaţa neagră iar o parte din aceasta era preparată şi păstrată de însuşi Haarmann.

Nu puţine au fost momentele în care cei doi parteneri, alături de Dora, îşi invitaseră cunoscuţii la petreceri de la care nu lipseau preparatele din carne.

Nimeni nu bănuia că pateurile, mezelurile şi celelalte produse alimentare aveau acelaşi ingredient macabru: carnea de om.

Era evident faptul că, în declaraţiile sale, Friedrich încerca să îl absolve pe Grans de orice vină.

Doar în momentele în care conştientiza că acesta îl acuza şi îl făcea unic vinovat de toate cele întâmplate, ucigaşul încerca să arunce vina asupra prietenului sau.

El declara că, pentru Hans Grans, importante erau hainele victimelor şi că niciodată nu participase la tranşarea lor.

Măcelarul declara nonşalant că prezenţa cadavrelor nu îi producea nicio emoţie.

Pentru el nu era nicio diferenţă între un om mort şi unul viu.

De aceea, nu avea niciun fel de problemă în a dormi în acelaşi pat cu cei ucişi până îşi recăpăta forţele şi îşi putea începe sumbra activitate de tranşare.

Tăcerea vecinilor o cumpăra cu bucăţi de carne învelită în ziare, după ce îndepărtase toate semnele care ar fi putut duce cu gândul la provenienţa acesteia.

Procesul lui Fritz Haarmann

Întrebat câte victime a ucis, Haarmann a declarat nonşalant: „De unde vreţi să ştiu? Dumneavoastră spuneţi 27…să zicem, atunci, 27. După numărătoarea mea ar trebui să fie, însă, pe puţin 40.”

Procesul care a început în data de 4 decembrie 1924 nu a durat decât 14 zile, deşi prin faţa instanţei au defilat peste 200 de martori.

Fritz Haarmann proces
Procesul lui Fritz Haarmann

Peste toate, însă, s-au evidenţiat rapoartele psihiatrilor de la Universitatea din Gottingen.

Conform acestora, Fritz Haarmann, în ciuda coerenţei arătată în timpul interogatoriilor, nu depăşise nivelul intelectual al unui copil de câţiva ani.

Cel mai probabil, el nu conştientiza gravitatea faptelor comise şi, cel mai important, acţionase la cererea persoanei iubite, Hans Grans.

În timpul examenelor psihiatrice la care a fost îndelung supus, Haarmann îi şocase, practic, pe medici.

El nu realizase că Germania trecuse printr-un război şi nu ştia nici macar numele ultimului împărat.

În sfarsit, asemenea unui copil, îi plăcea sa fie în atentia oamenilor mari.

Pentru el, un proces la care asistau atatea persoane importante si faptul ca urma sa fie executat in prezenta multor martori reprezentau certe motive de mandrie.

Fritz Haarmann isi compusese chiar si propriul epitaf cu aceasta ocazie: „Aici zace Haarmann, cel mai mare criminal”.

Verdictul care a urmat, a fost unul previzibil.

Hans Grans a fost condamnat la moarte. Haarmann a primit, de asemenea, pedeapsa capitală.

De 27 de ori.

Autorul moral a scăpat cu viaţă

Ceea ce a urmat, însă, tine de domeniul incredibilului.

Semianalfabetul Fritz Haarmann a trimis din închisoare o scrisoare către autorităţi. Îl disculpă, din nou, pe Hans Grans şi cerea ca toate acuzaţiile să fie retrase.

Era evident ca Macelarul din Hanovra nu putuse redacta singur un asemenea document cu atat mai mult cu cat folosea un limbaj care nu ii era accesibil.

Cu toate acestea, Hans a fost rejudecat, iar pedeapsa sa a fost schimbată.

Astfel, autorul moral al crimelor a fost condamnat în final la doar 12 ani de detenţie.

În zorii zilei de 15 aprilie 1926, Fritz Haarmann a fost decapitat. Era cel mai mare criminal în serie din istoria Germaniei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here