Experimentul Stanford – zona întunecată a psihicului uman

Experimentul Stanford a fost un experiment psihologic care a produs câteva descoperiri senzaționale în domeniul psihologiei umane.

Experimentul a fost inițiat în anul 1971 de psihologul american Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford.

Din cauza escaladării conflictelor, a fost necesar ca experimentul să fie întrerupt mult mai repede decât fusese inițial proiectat.

În anul 1971, la Universitatea Stanford, a avut loc cel mai controversat experiment psihologic în care s-a încercat să se investigheze ce se întâmplă când un grup de persoane normale este amplasat într-un mediu ostil.

S-a descoperit o schimbare radicală a comportamentului individului în condițiile de viață dintr-un penitenciar.

De asemenea, experţii au analizat efectele posibile ale percepţiei puterii.

În urma studiului au apărut nenumărate întrebări privind zona întunecată a psihicului uman.

Desigur, implicaţiile etice ale studiului au rămas un subiect discutat şi astăzi de psihologi.

Regulile experimentului

În anul 1971, psihologul Philip Zimbardo a ales 24 de studenţi pentru grupul său de cercetare.

Proiectul implica un joc de roluri prin care era simulat mediul din închisoare pentru 2 săptămâni.

Jumătate din membrii grupului jucau rolul gardienilor şi o altă jumătate pe cel al deţinuţilor.

Zimbardo juca rolul directorului închisorii, iar fiecare student primea 15 dolari pe zi.

Grupul de cercetare a obţinut celule de închisoare pe care le-a montat în subsolul universităţii şi birouri pentru „gardieni”.

Principalul scop al experimentului a fost ca psihologii să vadă dacă subiecţii îşi vor păstra judecata morală sau vor acţiona conform rolului pe care îl joacă.

De asemenea, Zimbardo a dorit să afle dacă violenţele din închisorile americane erau provocate de personalitatea sadică a gardienilor sau erau un rezultat al mediului din închisoare.

Gardienii lucrau în ture – 3 persoane/ tură – și erau înlocuiți după 8 ore. Prizonierii au fost repartizați câte 3 într-o cameră.

În închisoarea simulată exista și o celulă de detenție unde erau puși să stea deținuții agresivi.

Experimentul a căutat să simuleze viața reală dintr-o închisoare, deci prizonierii erau tratați ca nişte infractori oarecare.

Experimentul Stanford – prima zi

În prima zi a experimentului, deţinuţii au fost „arestaţi” şi amplasaţi în celulele lor unde au găsit condiţiile mizere în care urmau să locuiască.

Pe de altă parte, gardienii au primit încăperi în care condiţiile erau mult mai bune.

În câteva ore de la debutul experimentului, unii gardieni au început să hărțuiască prizonierii.

În prima zi, la ora 02:30, deținuții s-au trezit din somn la fluierul unuia dintre cei responsabili cu ordinea pentru primul dintre numeroasele ”numere”.

Numărătoarea a servit ca o modalitate de a-i familiariza cu numerele lor.

Gardienii au început chiar să hărţuiască deţinuţii prin aplicarea pedepselor fizice.

De asemenea, au recurs şi la interzicerea utilizării toaletelor şi forţarea acestora să defecheze într-o găleată pe care o aveau în celulă.

Mai mult, gardienii le-au luat saltelele şi i-a obligat să doarmă pe ciment.

Unii dintre gardieni au devenit extrem de violenţi având tendinţe sadice.

Experimentul Stanford – a doua zi

În cea de-a doua zi, unii deţinuţi au blocat uşa şi au refuzat să urmeze instrucţiunile gardienilor.

Prizonierii închiși în prima celulă au blocat ușa acesteia cu propriile pături, au scos capacele de stocare și au refuzat să iasă la apelul gardienilor.

Pentru că lucrurile păreau că scapă de sub control, gardienii care erau pregătiți să intre în schimbul doi, s-au oferit să lucreze ore suplimentare, cu scopul de a ajuta la înăbușirea revoltei.

Ulterior, deținuții au fost atacați cu stingătoarele de incendiu, fără a fi supravegheați de cercetători.

Paznicii au intrat apoi în fiecare celulă, au dezbrăcat prizonierii și au scos paturile, iar cei care au fost în fruntea revoltei au fost duși la izolare.

La mai puţin de trei zile de la începerea experimentului, unul dintre deţinuţi a început să se comporte „nebuneşte”, conform raportului lui Zimbardo: „#8612 a început să se comporte nebuneşte, să ţipe şi să înjure. A durat până când ne-am dat seama că subiectul suferea cu adevărat, moment în care l-am eliberat”.

Manipulare şi dezbinare

Trei dintre deținuții care s-au implicat cel mai puțin în revoltă au primit recompense.

Paznicii le-au dat înapoi uniformele și paturile și le-au permis să-și spele dinții și părul.

De asemenea, ei au avut dreptul să mănânce, în fața celorlalți prizonieri, alimente speciale.

Scopul urmărit de gardieni era dezbinarea prizonierilor.

Philip Zimbardo a hotărât să invite un preot catolic care umblase prin foarte multe închisori, cu scopul de a evalua situația de aici.

La vederea acestuia, jumătate dintre cei închiși s-au prezentat folosind numărul și nu numele lor.

Finalul experimentului

Oamenii se adaptează cu ușurință la rolurile sociale pe care așteaptă să le joace.

Mediul ostil creat de Zimbardo a fost un factor important în crearea comportamentului brutal al paznicilor.

Deşi experimentul trebuia să se desfăşoare pe o perioadă de 2 săptămâni, după a şasea zi s-a încheiat.

Prin intermediul acestui experiment s-a demonstrat că persoane care nu suferă de niciun fel de tulburare, în condiții deosebite pot să devină agresivi.

În anul 2008, Zimbardo afirma că „am realizat cât de departe am mers cu experimentul. La un moment dat gândeam exact ca un director de închisoare şi nu ca un psiholog”.

Filmul

Experimentul a stat la baza filmului „The Stanford Prison Experiment”, lansat în anul 2015.^[1]