Elena Cuza, născută Elena Rosetti, cunoscută și ca Elena Doamna, a fost soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza. S-a născut în data de 17 iunie 1825 la Iaşi, în Moldova, fiind fiica postelnicului Iordache Rosetti-Solescu și a soției sale Ecaterina Rosetti-Solescu (Catinca). Aceasta din urmă era fiica logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni și sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza.

Elena Cuza: copilăria şi tinereţea

Sub supravegherea mamei sale, Ecaterina, a primit o educație aleasă dar severă, învățând de mică limbile germană și franceză. La vârsta de șapte ani, și-a continuat studiile particulare cu guvernante și profesori străini, la moșia unchiului său Constantin Sturdza din Șcheia, alături de copiii acestuia și ai altor rude apropiate. Ecaterina era autoritară cu copiii săi şi nu le îngăduia niciodată nici cea mai mică lipsă de bună cuviinţă.

„Elena îşi va petrece primii ani ai copilăriei la moşia Soleşti, alături de ceilalţi patru fraţi, sub directa supraveghere a mamei sale, Ecaterina. Anii şcolarităţii îi va face cu profesori particulari, la conacul unchiului său, Constantin Sturdza, de la Şcheea, împreună cu verii săi şi apoi la bunicul Dumitrache Sturdza de la Miclăuşeni era posesorul unei impresionante colecţii de manuscrise şi documente. La 15 ani revine la Iaşi, unde familia sa deţinea o casă, şi conform obiceiului vremii este prezentată în cercurile protipendadei capitalei Moldovei, din vremea domnitorului Mihail Sturdza. Tot ceea ce vedea în jurul său era cu totul neaşteptat, pentru adolescenta crescută atât de autoritar de părinţi şi care nu-şi putuse dezvolta adevărata personalitate.

„Curiozitatea şi dorinţa de necunoscut o împingea înainte spre acest mediu cultural efervescent al Iaşilor, anilor’40, dar firea temătoare o reţinea în multe împrejurări, lăsând-o pradă visurilor romantice, adolescentine. (…) Fără a fi o frumuseţe, tânăra Elena se remarca prin simplitate, corectitudine, naturaleţe, timiditate. Avea ochi mari, negri, sprâncene pronunţate, faţa ovală, iar părul bogat îl purta strâns în cozi, cu cărare la mijloc, după moda vremii. În această perioadă îl cunoaşte pe Alexandru Cuza, posibil în casa Didiţei Mavrocordat, al cărei soţ fusese pe vremuri colegul lui în Institutul Cuénim din Iaşi sau la balurile lui Nicolae Cantacuzino.”, arată istoricul Oltea Răcanu Gramaticu, în lucrarea „Doamna Elena Cuza“.[sursa]

elena cuza
Elena Cuza

Căsătoria cu Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza și-a manifestat interesul pentru Elena și datorită legăturilor de rudenie pe care aceasta le avea cu conducătorii Moldovei. Elena Rosetti s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza pe 30 aprilie 1844, înainte de a împlini 19 ani, într-o ceremonie restrânsă desfășurată în biserica de pe domeniul postelnicului Iordache Rosetti din Solești.

Îndatoririle l-au determinat pe Alexandru Ioan Cuza să părăsească moșia de la Solești și să se mute la Galați, unde tânăra pereche a locuit în casele postelnicului Ioan Cuza. Greutățile pentru Elena au apărut curând după căsătoria cu Alexandru, acesta începând să se dedice aventurilor cu diverse femei.

Cronicile vremii menționau că era rar întâlnită o asemenea opoziție de caractere între soți: Elena era retrasă, cumpătată, stângace și timidă, lipsită de încredere în sine și cu puternice complexe de inferioritate, în timp ce Cuza era exact opusul ei. Chiar și în aceste condiții, având un soț nestatornic și infidel, cartofor și fumător înrăit, cei doi soți au reușit să mențină pe parcursul căsătoriei lor relații de respect.

Elena Cuza, aprigă în apărarea soţului

În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse de febra revoluțiilor. Revolta moldovenilor a fost repede suprimată, însă în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat pe durata verii. Tânărul Alexandru Ioan Cuza a participat activ la mișcarea revoluționară din 1848 din Moldova și la lupta pentru Unirea Principatelor.

• CITEŞTE ŞI:  Surorile Valenzuela au creat o afacere de succes, furând vieţile a sute de tinere

Astfel, Cuza a ajuns pe lista celor 13 revoluţionari arestaţi pentru că era consideraţi „foarte periculoşi”. Aceştia au fost duşi la Galaţi, îmbarcaţi pe Dunăre şi de la Măcin, urmau să fie preluaţi de turci spre Constantinopol.

Elena cuza, soţia timidă și aparent lipsită de încredere în sine, a dovedit o extraordinară energie, inițiativă și hotărâre în demersul de a-şi elibera soţul, primind sprijin în acest demers de la consulul britanic Cuninghan.

„Şase din grup, printre care Alexandru Ioan Cuza şi Manolache Costache Epureanu, reuşesc, în urma intervenţiei energice a Elenei Cuza, care a cumpărat cu bani grei vigilenţa marinarilor, să evadeze în drumul pe Dunăre, spre Măcin, şi cu sprijinul consulului englez din Galaţi, Cuningham, să se refugieze la omologul său din Brăila.

Publicitate

După câteva săptămâni, cu paşapoarte false, vor pleca cu vaporul „Frantz” pe Dunăre până la Pesta. De aici Alexandru Ioan Cuza s-a îndreptat spre Transilvania unde a luat parte la marea adunarea de la Blaj, care marca începutul revoluţiei românilor ardeleni. În a doua jumătate a lunii mai îl găsim pe Cuza la Viena, apoi la Cernăuţi, integrat programului Comitetului Revoluţionar Moldovean. Din corespondenţa lui Alexandru Ioan Cuza cu prietenul său Iordachi Lambrino reiese că nu avea ştiri despre soţie, rămasă la Galaţi.

Elena Cuza reuşeşte cu greu să facă rost de bani, şi înfruntând pericole de ordin politic, periclitându-şi sănătatea, în condiţiile în care Moldova se confrunta şi cu o gravă epidemie de holeră, căreia îi căzuse victimă la 17 iunie 1848, socrul său, postelnicul Ioan Cuza, ajunge la Cernăuţi unde-şi va întâlni soţul. Pentru scurt timp, deoarece Cuza pleacă în exil, iar Elena revine în ţară.”, mai arată istoricul Oltea Răcanu Gramaticu.

Revenirea în ţară şi nefericirea Elenei

Cei doi soţi s-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica.

„Lipsa accentuată a banilor, o determină pe Elena să plece spre ţară, iar pe Alexandru la Constantinopol. La începutul lunii iunie 1849, Alexandru îşi revede soţia şi pe Iordachi Lambrino în capitala otomană, pregătindu-se pentru revenirea în ţară. Noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, cu idei liberale, susţinător al Unirii, îi va încredinţa lui Cuza, în decurs de câţiva ani, o serie de posturi de răspundere: preşedinte al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne, pârcălab de Covurlui.”, mai arată scriitoarea Oltea Răcanu Gramaticu în lucrarea „Doamna Elena”.

Căsătoria surorii mai mici a Elenei Cuza, Zoe, cu bunul prieten al lui Alexandru Ioan Cuza, Iordachi Lambrino, a reprezentat un moment de apropiere între cei doi soți. Cu toate acestea, Elena nu participa la petrecerile prelungite din anturajul soțului ei, preferând să petreacă timpul la moșia părintească din Solești sau la cea a socrilor din Bărboși.

Moartea Zoei Lambrino, sora sa, la nașterea celui de-al treilea copil, în prima parte a anului 1858, a avut un impact profund asupra Elenei. Într-o scrisoare adresată surorii sale înainte de tragicul eveniment, Elena îi mărturisea că era gata să se sacrifice în locul ei, din cauza vieții nefericite pe care o avea: „Dacă ar fi cineva să moară, ar trebui să fiu eu, fiindcă nu am de ce mai trăi, viaţa îmi este o adevărată povară”.

Unirea Principatelor Române

Unirea Principatelor Române a avut loc prin unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească, fiind strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Elena Cuza a devenit Înalta Doamnă a României.

„Lumea se adună pe stradă şi plângea de bucurie. Casa noastră era a tuturor… De dimineaţă până seara defilau cu miile şi erau slăviţi şi preamăriţi, căci Cuza era iubit în Iaşi şi cunoscut ca un om bun, bun din cale afară.”, spunea Elena Cuza despre evenimentul istoric.

• CITEŞTE ŞI:  Moartea lui Nikola Tesla. Lucrările sale au fost confiscate de FBI

Elena Cuza şi-a urmat soțul la Iași și apoi la București, unde a început activitățile specifice noului rol. Astfel, a organizat audiențe în fiecare zi de luni și a preluat personal responsabilitatea școlilor din Moldova. De asemenea, a susținut reeducarea populației sărace. Elena Doamna şi-a canalizat energiile pentru sprijinirea politicii reformiste, modernizarea structurilor interne și extinderea autonomiei. L-a sprijinit discret pe soțul ei, evitând popularitatea.

Maria Obrenovici, amanta care i-a distrus căsnicia şi cariera lui Cuza

În viața domnului Cuza a intrat Maria Obrenovici, o doamnă de la curte, fiica cea mare a lui Costin Catargiu și mama viitorului principe al Serbiei, Milan. Apariția acestei femei în viața soțului ei, care dorea să-i ia locul lângă Cuza, a determinat-o pe Elena să se refugieze la Paris. De fapt, a făcut acest lucru chiar la îndemnul soţului ei, „pentru a nu se expune intrigilor”.

Alexandru Ioan Cuza nu a răspuns sau a răspuns foarte rece la numeroasele scrisori trimise de soția sa și, din nefericire, nu i-a asigurat nici sumele de bani necesare pentru un trai decent la Paris. Cu toate acestea, la Paris, Elena Cuza a început să acorde o mai mare atenție aspectului ei exterior, să se îmbrace cu mai multă grijă și să dezvolte gusturi sofisticate. A citit foarte mult și a devenit mult mai bine informată asupra problemelor politice și sociale ale vremii.

Elena nu a fost invitată să participe la evenimentele istorice care au urmat: Proclamaţia către Ţară din 11/23 decembrie 1861, formarea primului guvern unitar la 22 ianuarie 1862 şi convocarea primei Adunări legiuitoare. Maria Obrenovici îi cerea insistent domnitorului să divorţeze.

„Cu sufletul plin de tristeţe, pleacă din nou în Italia unde clima era mai caldă, dar nici acum nu-şi găseşte odihna sufletească, căci acest lucru depindea numai de Principele Cuza. De sărbătorile Paştelui 1862 este din nou semnalată prezenţa sa în capitala Franţei, unde se vorbea tot mai insistent de divorţul princiar din România.”, arată Oltea Răcanu Gramaticu.

maria obrenovici
Maria Obrenovici şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza

Revenirea Elenei Cuza

Pasiunea lui Alexandru Ioan Cuza pentru Maria Obrenovici s-a mai estompat. Vasile Alecsandri a încercat împăcarea soţilor Cuza, dar Elena a condiţionat revenirea ei de despărţirea domnitorului de Maria Obrenovici. În aceste condiţii, reconcilierea nu a mai avut loc. 

La mijlocul anului 1862, Elena Cuza a revenit în țară pentru a-și prelua îndatoririle publice. A contribuit, cu modestie, la opera reformatoare a Domnului Unirii, având un rol decisiv în adoptarea Legii instrucțiunii publice și în îmbunătățirea situației precare a țărănimii. A fost o susținătoare energică a realizării reformei agrare.

De asemenea, după vizita realizată în iulie 1862 la spitalele civile și la micul stabiliment pentru orfani înființat de dr. Carol Davila şi soţia sa Ana Davila, va susţine energic construirea unei clădiri care să ofere adăpost și educație copiilor abandonați și fără posibilități.

Astfel, pe 18 iulie 1862, a fost emis decretul de înființare a azilului pentru a cărui construire Elena Cuza a donat „suma de 1.000 de galbeni din caseta sa particulară”. Zece zile mai târziu, în cadrul unei ceremonii, a fost pusă piatra de temelie a stabilimentului care va purta numele „Azilul Elena Doamna”, prima mare acţiune cu caracter umanitar din țara noastră.

Elena Cuza s-a dedicat acțiunilor caritabile, lucrând, mai apoi, la Iași, ca infirmieră la spitalul „Caritatea”. A patronat numeroase baluri de caritate, a prezidat dineuri, a oferit sprijin financiar tinerelor talente şi a răspândit în societate din convingerile sale despre rolul femeii în societate.

• CITEŞTE ŞI:  Iubirea care i-a măcinat viaţa lui George Enescu, grăbindu-i sfârşitul

În planul vieţii de familie, Elena Cuza a suferit enorm din cauza faptului că nu i-a putut oferi lui Cuza un principe moştenitor. Ci toate acestea, având un suflet generos şi tolerant, doamna Elena Cuza, în semn de adâncă preţuire faţă de soţ, a acceptat înfierea celor doi fii ai domnitorului Cuza cu prinţesa Maria Obrenovici, Alexandru şi Dimitrie. Celor doi copii Elena Cuza le-a acordat întreaga sa atenție, ocupându-se de educația lor și înconjurându-i cu o afecțiune maternă deosebită.

Abdicarea lui Cuza, exilul şi ultimii ani

În urma numeroaselor atacuri şi presiuni venite din mai multe direcţii, Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să abdice. Se spune că organizatorii loviturii de stat din anul 1866 au plănuit astfel lucrurile încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici, pare-se având complicitatea acesteia, însă conspiratorii au avut grijă să protejeze apartamentul Elenei Cuza şi camerele copiilor, dând ordine stricte ca acestora să nu li se întâmple ceva neplăcut.

Alexandru Ioan Cuza avea să-şi petreacă restul vieții în exil, locuind la Paris, Viena și Wiesbaden, soţia sa împărtăşind cu stoicism soarta soțului detronat, chiar dacă acesta continua să se întâlnească prin diferite hoteluri cu amanta. Elena Cuza „nu putea să-l lase să plece singur, bolnav şi întristat cum era”.

Se spune că anii de exil au fost cei mai fericiţi din viaţa Elenei, fiindcă a reuşit să-i câştige respectul lui Cuza, chiar dacă nu şi dragostea, îngrijindu-l cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieţii lui.

„De la plecarea mea din Principate, duc o viaţă foarte calmă şi dacă nu ar fi dorinţa de a te vedea, nu m-aş întoarce în ţară, unde a-şi găsi, fără îndoială aceleaşi cancan-uri şi aceleaşi mizerii. Frumoasă ţară, răi oameni!”, îi spunea Elena Cuza mamei sale.

La începutul anului 1873, Alexandru Ioan Cuza a contractat o puternică răceală care, adăugată la bolile cronice de inimă și astm, a provocat moartea sa bruscă la 15 mai 1873, în Hotelul „Europa” din oraşul Heidelberg.

„Trupul neînsufleţit al domnitorului a fost adus în ţară de Doamna Elena Cuza şi înhumat la Castelul Ruginoasa în faţa unei impresionante mulţimi şi unor apropiaţi colaboratori: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Petre Grădişteanu ş. a. Telegrame de condoleanţe au fost trimise din partea ducelui Grammont, a regelui Victor Emmanuel al Italiei, a principelui Carol al României şi a numeroase instituţii publice şi culturale, oraşe, persoane particulare.”, a mai scris Oltea Răcanu Gramaticu.

Elena Cuza a părăsit Rugionoasa la vârsta de 70 de ani și s-a stabilit la Iași, unde a activat ca infirmieră la Spitalul de copii „Caritas”. Din cauza bătrâneții și a bolii, s-a retras apoi la Piatra Neamț, unde a locuit până la moartea sa, singură, într-o modestă locuință. A continuat să facă acte caritabile, oferind îmbrăcăminte și materiale pentru copiii săraci, precum și donații în bani.

Elena Cuza a murit la vârsta de 84 de ani în urma unei gripe care s-a complicat și s-a transformat în pneumonie. A încetat din viață la 3 aprilie 1909 și, conform dorințelor sale, a fost înmormântată alături de mama sa la moșia de la Solești, fără funeralii naționale.

Publicitate

Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou: