Universul 25, cunoscut şi ca „Utopia şobolanilor”, a fost un experiment realizat de omul de ştiinţă John Calhoun, care a studiat efectele suprapopulației asupra comportamentului șoarecilor. Experimentul a început în anul 1968 și a durat până în anul 1973, când toți șoarecii au murit.

Experimentul a fost conceput pentru a studia comportamentul și dezvoltarea unei populații de șoareci domestici într-un mediu izolat, dar complet controlat. Omenirea nu era pregătită să înţeleagă importanța proiectului în acea perioadă, însă multe dintre observațiile lui John Calhoun se regăsesc în prezentul nostru.

Universul 25, un experiment controversat

Experimentul a constat în crearea unui habitat închis, denumit „Universul 25”, care era menit să ofere toate resursele necesare pentru supraviețuirea șoarecilor, fără ca aceştia să depună vreun efort pentru a le primi. Acest habitat era un spațiu închis, cu o suprafață de 9 metri pătrați, echipat cu adăposturi, surse de apă, hrană și alte facilități. Populația inițială de șoareci a fost introdusă în acest mediu la începutul experimentului.

În anul 1968, John Calhoun a început experimentul prin introducerea a patru cupluri de șoareci într-un țarc special amenajat – o adevărată Grădină a Edenului pentru rozătoare – cu numeroase „apartamente”, provizii abundente pentru cuiburi și hrană și apă nelimitate. Singura resursă rară în acest microcosmos era spațiul fizic, iar omul de ştiinţă a bănuit că era doar o chestiune de timp până când acest lucru va provoca probleme în paradis.

Aşadar, scopul experimentului era acela de a observa cum se dezvoltă și se organizează societatea de șoareci în condiții ideale. Dar ceea ce arăta a paradis pentru șoareci s-a transformat rapid în supraaglomerare fără control, colaps al populației și modele de comportament aparent sinistre. Iar rezultatul este unul înfiorător.[sursa]

universul 25
John Calhoun în interiorul habitatului în care s-a desfăşurat experimentul

Experimentul a avut patru faze principale

Faza A: adaptarea și explorarea

• CITEŞTE ŞI:  Pasta de dinţi, din Egiptul Antic până în ziua de azi

Proiectul a început cu patru perechi perfect sănătoase de rozătoare. Șoarecii s-au obișnuit cu noul mediu și au început să se reproducă. Populația a crescut rapid și fără probleme. Faza inițială a fost caracterizată de creșterea rapidă a populației și aparenta prosperitate.

Faza B: expansiunea

Șoarecii au ocupat tot spațiul disponibil și au format ierarhii sociale. Populația a continuat să crească în condiții apropiate de cele ideale. Astfel, la fiecare 55 de zile populația rezervorului se dubla.

Această etapă însă a durat până în ziua 315 a experimentului când s-a constatat o scădere accentuată a ritmului de creștere a populației care se dubla abia la 145 de zile. Populația rezervorului în acel moment era de aproximativ 600 de rozătoare.

Această fază a marcat începutul problemei cheie a experimentului, supraaglomerarea. În această fază, comportamentele anormale, cum ar fi agresiunea, canibalismul și disfuncțiile sexuale, au devenit evidente. Aceste comportamente au început să afecteze negativ populația de șoareci.

Publicitate

Faza C: începutul sfârşitului

În această fază, şoarecii au atins numărul maxim, de aproximativ 2.200 de indivizi. Asta deşi „universul” avea o capacitate de a găzdui 3.000 de șoareci.

Până la acel moment, datorită condițiilor bune de trai, șoarecii trăiau mai mult, pierzându-și puterile fizice mult mai târziu decât în condiții naturale. Pe acest fond a apărut o nouă categorie socială, cea a „oropsiților”, compusă din exemplare tinere, victime ale agresiunilor șoarecilor în putere care ocupau centrul rezervorului.

Așadar, s-a delimitat „aristocrația” formată din membrii maturi și perfect sănătoși și, de cealaltă parte, „oropsiții” – șoareci tineri, dar insuficient dezvoltați, remarcându-se prin blana mușcată și prin ocuparea unor poziții marginale în societate.

• CITEŞTE ŞI:  Cât cântăreşte sufletul. În 1907 un doctor a cântărit sufletul uman

„Oropsiții” au dezvoltat un psihic din ce în ce mai precar. Culmea, într-un univers în care spațiul devenea o problemă, aceștia erau din ce în ce mai puțin agresivi, refuzându-și rolul social de apărători ai femelelor gestante și ai puilor. Astfel, a apărut un stres suplimentar pe femele care compensează printr-o creștere a agresivității pentru a-și apăra puii. Însă, în mod ciudat, agresivitatea nu mai era îndreptată doar spre exterior ci, culmea, spre interior, adică spre propriii pui.

Vârful acestui comportament aberant a fost atins în momentul în care multe femele au început să-și nimicească puii, retrăgându-se în cuiburile superioare și refuzând împerecherea. După ce a atins un vârf, populația s-a redus dramatic și a început să se încadreze într-o spirală de auto-distrugere. Resursele au devenit disponibile în exces, dar populația nu a fost capabilă să se recupereze.

Faza D: moartea

Șoarecii au intrat într-o stare de letargie și apatie, refuzând să se reproducă sau să interacționeze. Din grupul „oropsiților” au apărut treptat noi personaje denumite „frumoșii” sau „dichisiții”. Se distingeau de ceilalți întrucât aveau blana impecabilă.

Grupul era compus, în principal, din masculi având un comportament absolut necaracteristic. Membrii săi refuzau să lupte pentru teritoriu sau pentru femele, nu se împerecheau și duceau o viață absolut pasivă.

Durata medie a vieții unui șoarece din ultima fază era de 776 de zile, cu 200 de zile peste limita reproductivă. De asemenea, pe măsură ce se edifica grupul „frumoșilor” creșteau comportamentele homosexuale, agresivitățile inutile și alte comportamente inexplicabile.

Spre exemplu, a apărut și s-a dezvoltat canibalismul, fenomen de-a dreptul aberant pentru o societate în care hrana nu era o problemă. Femelele refuzau să-și mai educe puii. Aceștia, de cele mai multe ori, deveneau victime ale propriilor mame lovite de „instinctul” canibal. În ziua cu numărul 1.780 a experimentului a murit ultimul locuitor al acestui „univers”.

• CITEŞTE ŞI:  Filip Muller, evreul care a lucrat la camera de gazare de la Auschwitz

Vizionaţi în materialul de mai jos un reportaj despre experimentul Universul 25

Paralela între Universul 25 şi societatea noastră

Experimentul lui John Calhoun a fost considerat o metaforă pentru societatea umană și un avertisment pentru pericolele suprapopulației. Unii cercetători au criticat însă validitatea și relevanța experimentului, susținând că șoarecii nu sunt modele adecvate pentru oameni și că există diferențe semnificative între condițiile artificiale ale Universului 25 și cele reale ale lumii.

Sfârșitul utopiei şoarecilor ar fi putut apărea „nu din cauza densității, ci din cauza interacțiunii sociale excesive. Nu toți șobolanii lui Calhoun [pe care a făcut și el experimente] au luat-o razna. Cei care au reușit să controleze spațiul au dus o viață relativ normală.”, a declarat istoricul medical Edmund Ramsden.[sursa]

În ultimele câteva sute de ani, populația Pământului a crescut exponenţial, ajungând de la un miliard de oameni în anul 1804 la 8 miliarde în anul 2023. În tot acest timp, au existat îngrijorări legate de faptul că numărul oamenilor ar putea depăși capacitatea noastră de a produce hrană, ceea ce ar duce la o foamete generalizată.

Astfel, în ultima vreme, oamenii s-au întrebat dacă experimentul lui John Calhoun ar putea fi aplicat atât de simplu la oameni și dacă acesta a demonstrat cu adevărat ceea ce am crezut noi că a demonstrat în primul rând.

Publicitate

Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:

Lăsaţi un mesaj

Scrieţi comentariul
Vă rugăm să vă introduceţinu numele