Viaţa mai puţin ştiută a lui Tudor Arghezi: geniu literar fără Bac, deţinut şi călugăr

Tudor Arghezi este unul dintre cei mai renumiţi scriitori români, membru titular al Academiei Române, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române.

Arghezi a rămas în memorie ca singurul poet fascinat de universul mărunt, la care lumea viețuitoarelor fără grai a căpătat un contur extrem de unitar și complex, în dependența lor afectivă față de om. Viaţa lui Tudor Arghezi, înainte de a deveni om de familie alături de soţia sa, Paraschiva, şi cei doi copii, Mitzura şi Baruţu, ar putea fi oricând subiect de film. Marele scriitor a fost, pe rând, un tânăr fără studii liceale încheiate, călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica, diacon, muncitor în străinătate ca bijutier şi ceasornicar, dar şi deţinut în două rânduri din cauza convingerilor sale politice exprimate ca ziarist.

Anii tinereţii lui Tudor Arghezi

Tudor Arghezi, pe numele său adevărat Ion Nae Theodorescu, s-a născut în data de 21 mai 1880, în Bucureşti, într-o familie originară din Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj.

Anii copilăriei sale au fost trişti, Arghezi mărturisind ulterior: „Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”. Lucrurile s-au schimbat oarecum în anii în care a urmat cursurile Şcolii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Totuşi, începând cu anul 1891, de la vârsta de 11 ani, a fost obligat să se întreţină singur, din cauza situaţiei financiare precare a familiei.

Tudor Arghezi a urmat apoi cursurile Şcolii „Dimitrie Cantemir”, iar în perioada 1891-1896 pe cele ale Liceului „Sfântul Sava”. În această perioadă s-a împrietenit cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. Despre aceştia, Arghezi afirma, peste ani: „… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune … pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul”. Ca elev, şi-a câştigat banii de întreţinere dând meditaţii, iar în perioada liceului, la vârsta de 16 ani s-a angajat custode la o expoziţie de pictură.

În anul 1896 a avut loc debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista “Liga Ortodoxă”, în care poetul s-a semnat cu numele său (aproape) real, Ion Theo. Mai apoi, creaţiile sale literare din perioada anilor 1897-1899 au fost semnate cu pseudonimul Tudor Arghezi. Acesta avea să-i rămână numele pe care îl cunoaştem şi în ziua de azi.

În ciuda geniului său literar incontestabil, puţină lume ştie că scriitorul şi-a întrerupt cursurile liceale pentru a lucra ca simplu muncitor la o fabrică de zahăr din Chitila.

Tudor Arghezi şi viaţa de călugăr la care a fost împins de o dramă cumplită

La vârsta de 19 ani, Tudor Arghezi a trăit prima dramă a vieţii sale, iubita sa, de care era îndrăgostit nebuneşte, a murit, iar el, extrem de tulburat, a încercat să-şi caute alinarea îndreptându-se către Dumnezeu.

Între anii 1900 – 1904, poetul se călugăreşte la Mănăstirea Cernica, sub numele Iosif, iar liniştea acelei vieţi îi permite să deprindă, pe îndelete, tainele folosirii cuvintelor.

Totuşi, în acei ani în care Arghezi căuta împlinirea prin credinţă, a avut o aventură cu profesoara Constanţa Zissu, în urma căreia aceasta a rămas însărcinată. Contextul sensibil al situaţiei a determinat-o pe aceasta să se refugieze la Paris pentru a-şi ascunde sarcina. Mai târziu, autorităţile bisericeşti l-au considerat pe Arghezi un călugăr care a încălcat canoanele, în timp ce alţii au spus despre poet că a ales calea bisericească din comoditate şi că a fost avansat diacon graţie intervenţiilor unei rude, care era o înaltă faţă bisericească.

În anul 1905 s-a născut primul copil al lui Tudor Arghezi, pe nume Eliazar Lotar Teodorescu. Poetul a renunţat atunci la călugărie şi a plecat şi el în capitala Franţei, acolo unde a rezolvat situaţia micuţului, recunoscându-l cu acte în regulă. Alături de cei doi, Tudor Arghezi a mers apoi în Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor, acolo unde a primit oferta de a se converti la catolicism, ofertă pe care a refuzat-o.

În perioada următoare, Arghezi a plecat pentru o perioadă la Freiburg, în Germania şi la Geneva, în Elveţia, unde, cuprins de elan creator, a dat viaţă mai multor poezii, tot în această perioadă participând la cursurile Universităţii Catolice din Freiburg. Nu a urmat în mod oficial această unitate, căci nu putea să fie admis din cauza lipsei Bacalaureatului. Pentru a-şi câştiga existenţa, a lucrat într-un atelier de inele şi capace de ceasornice din aur. A încercat să locuiască la Londra o perioadă, pentru a învăţa limba engleză, apoi, în cursul anului 1909, a stat în Italia, muncind şi acolo din greu pentru a se întreţine.

Revenirea în ţară şi căsătoria cu Paraschiva

În anul 1910, Tudor Arghezi a revenit în ţară după 5 ani de pribegie. Despre această perioadă Arghezi avea să declare că i-a adus desăvârşirea ca scriitor, alături de Constanţa şi Eliazar, de a cărui educaţie se ocupă îndeaproape. Cel mic a urmat cursurile unei şcoli din Bucureşti şi a avut parte de o educaţie aleasă.

În anul 1924, pe când avea doar 19 ani, Eliazar a decis să-şi ia soarta în mâini şi a plecat pe cont propriu la Paris, pentru a-şi face un rost în viaţă. Doi ani mai târziu a obţinut cetăţenia franceză, iar în următorii ani a devenit unul dintre cei mai importanţi fotografi ai suprarealismului.

Tudor Arghezi a folosit acest pseudonim pentru a publica versuri, pamflete şi articole polemice în publicaţiile “Facla”, “Viaţa Românească”, “Teatru” sau “Rampa”. Pseudonimul provine de la Argesis, vechiul nume latin al râului Argeş în îmbinare cu numele de familie al tatăului, Theodorescu – Tudor.

Tudor Arghezi s-a căsătorit cu bucovineanca Paraschiva Burda la 5 noiembrie 1915, iar viaţa alături de ea a fost o adevărată împlinire. Bobică sau Bobiţă era numele de alint al soţiei sale, poreclă inspirată de capoatele cu picăţele pe care obişnuia să le poarte.

În anul 1916, România a intrat în Primul Război Mondial, iar Arghezi împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori, între care cei mai cunoscuţi au fost Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu – se pronunţă în favoarea neutralităţii României. Pentru aceste opinii, toţi aceştia, inclusiv Arghezi, au fost reţinuţi, în anul 1919, şi duşi la Penitenciarul Văcăreşti, sub acuzaţia de trădare şi colaboraţionism. După un an de închisoare Arghezi a fost eliberat, prin decret regal, alături de ceilalţi ziarişti, colegi de detenţie.

În anul 1926, Arghezi a cumpărat terenul de 17.250 mp pe care şi-a construit celebra locuinţă ”Mărţişor”, pe dealul Mărţişorului, chiar în vecinătatea închisorii Văcăreşti. Acesta este locul în care Tudor Arghezi a început să cultive pomi fructiferi şi viţă de vie, iar construcţia casei, a anexelor gospodăreşti, amenajarea tipografiei unde meşterul tipograf Arghezi visa să-şi publice cu mâna lui toate scrierile, urmau să se desfăşoare în următorii 15 ani.

Primul volum de poezii, la 47 de ani

În anul 1927, abia când Arghezi împlinea 47 de ani, i-a fost publicat primul volum de poezii, denumit “Cuvinte potrivite”, iar anul următor îl găseşte în poziţia de director al nou înfiinţatului ziar “Bilete de papagal”. În anul 1929, Arghezi a debutat în proză, cu volumul “Icoane de lemn”, iar doi ani mai târziu i-a fost publicat volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat, ca dealtfel şi “Poarta neagră”, de anii de detenţie.

După decizia Consiliului de Administraţie al Radioului Public din 26 februarie 1930, la 1 martie 1930, într-o perioadă în care învăţământul superior din ţara noastră era într-o decădere simţitoare, a fost inaugurată emisiunea Universitatea Radio, care a reprezentat o mare provocare atât pentru ascultători, care aveau posibilitatea de a lua contact cu elita intelectualităţii, dar şi pentru respectivii moderatori care s-au văzut nevoiţi să-şi adapteze stilul şi tematica conferinţelor astfel încât ele să fie pe înţelesul tuturor receptorilor, care se încadrau în diferite categorii sociale şi care aveau un grad diferit de pregătire, de la analfabeţi până la intelectuali.

Printre personalităţile care au avut o contribuţie esenţială la dezvolotarea patrimoniului cultural românesc şi care s-au aflat în faţa microfonului Universităţii Radio, într-o colaborare permanentă, s-a aflat şi Tudor Arghezi.

Tot în anul 1931, Arghezi a publicat volumul pentru copii, în proză, “Cartea cu jucării”, o direcţie particulară a creaţiei sale, completată ulterior cu volumele “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.

Puţină lume ştie că, în toamna anului 1931, la mai bine de un an după încoronarea lui Carol al II-lea, Arghezi avea o situaţie materială catastrofală, şi a apelat la generalul Nicolae Condiescu, preşedintele Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă Rege pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc. Atunci, Carol al II-lea a dat dovadă de o impresionantă generozitate şi a hotărât ca din fondurile Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-şi achita datoriile şi a termina casa de la Mărţişor.

În anul 1934 vede lumina tiparului romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial, în 1935 publică volumul “Versuri de seară”, iar un an mai târziu apare romanul “Cimitirul Buna-Vestire”.

În anul 1939, Arghezi se îmbolnăveşte subit şi intră într-o perioadă de suferinţă ce părea să-i aducă sfârşitul, însă este vindecat miraculos datorită unui medic excentric pe nume Grigoriu-Argeş. Pe tema bolii lui Arghezi s-a speculat foarte mult, unii afirmând că ar fost vorba despre cancer şi că graţie unui tratament miraculos excentricul doctor l-ar fi pus pe picioare, iar alţii au susţinut că era vorba doar de o sciatică, pentru care medicul nu i-ar fi administrat în realitate niciun medicament, ci doar unul cu efect placebo.

Anchetat şi arestat din nou

În anul 1943 au apărut, sub genericul “Bilete de papagal”, mai multe pamflete extrem de acide, care au dus la deschiderea unei anchete penale din partea Poliţiei. Dar Arghezi a perseverat către finalul anului, iar la 30 septembrie a publicat un extrem de virulent pamflet intitulat “Baroane”, care conţinea atacuri la adresa ambasadorul german de atunci la Bucureşti, Manfred von Killinger.

Iată un fragment din acest pamflet: „Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit? Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule. Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune! I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte. Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?”.

Tudor Arghezi a fost din nou reţinut şi aruncat în închisoare. Mai întâi a fost încarcerat la Bucureşti, apoi în lagărul de la Târgu Jiu, acolo unde s-a aflat mai bine de un an. De asemenea, ziarul i-a fost confiscat la ordinul autorităţilor.

A fost eliberat abia în anul 1944, odată cu instaurarea regimului comunist. O perioadă trăieşte la limita supravieţuirii din vânzarea cireşelor de cultivate la Mărţişor.

Iniţial, comuniştii au încercat să-l atragă de partea lor, lui Tudor Arghezi fiindu-i decernat Premiul Naţional pentru Poezie în anul 1946, însă poetul nu a răspuns acestei atenţii. Ba mai mult, într-una dintre tabletele sale, Arghezi deplângea starea în care a ajuns viața literară, afirmând că trebuie „să ceri autorizaţie ca să scrii, cuvintele româneşti fiind încuiate în lada de fier şi cheile stând pe verigă în buzunarul unor domnişori care n-au învăţat să iscălească exact. Încolo, viaţa literară e liberă, cu condiţia să nu scrii.”

Viziunea lui Tudor Arghezi despre viaţă şi scris venea în totală contradicţie cu convingerile regimului socialist impus de sovietici şi, începând cu anul 1947, i s-a interzis orice apariţie în presă. În anul 1948 a fost desfiinţat total, în ziarul ”Scânteia”, într-un celebru articol ”Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, în care întreaga operă a poetului a fost terfelită, iar viaţa sa urma să se desfăşoară în exil, la domeniul Mărţişor, alături de soţie şi cei doi copii, Baruţu şi Mitzura Arghezi. Cărţile poetului au fost retrase din librării, tipografia de la Mărţişor a fost devastată, iar comuniştii au fost aproape să-i ia şi casa.

Însă chiar şi în acest context, Arghezi a continuat să scrie, chiar şi pe hârtie igienică, iar de teama Securităţii, manuscrisele sale erau îngropate la rădăcina unui tei, fiind mai apoi dezgropate şi ascunse în podul casei. Multe dintre însemnările lui Arghezi din anii în care a fost interzis s-au pierdut, însă altele au fost aduse la lumină, mai târziu, de familia sa.

Ultimii ani şi moartea lui Tudor Arghezi

În anii care au urmat, începând cu anul 1952, Tudor Arghezi a fost reabilitat, la iniţiativa lui Gheorghiu – Dej. Uletrior, a fost distins cu titluri şi premii, fiind ales şi în rândurile membrilor Academiei Române.

Mai mult, autorităţile de la acea vreme îl sărbătoresc amplu, din postura de poet naţional, la împlinirea vârstelor de 80, şi, mai apoi, de 85 de ani. Însă toate acestea s-au întâmplat cu un preţ: Arghezi a recurs la compromisul de a scrie articole favorabile lui Dej şi de a manifesta înclinaţii socialiste. Era momentul în care practic Arghezi ceda în faţa istoriei, însă la o vârstă care, totuşi, nu-i mai permitea aspiraţii înalte.

În data de 14 iulie 1967, Tudor Arghezi s-a stins din viaţă. Avea 87 de ani. A fost înmormântat, în cadrul unor funeralii naţionale, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor, care, începând cu anul 1974, conform dorinţei sale testamentare, a devenit Casă Memorială. Casa cuprinde mobilier, cărţi, obiecte de artă, fotografii, documente originale ale poetului Tudor Arghezi, iar alături se află şi tipografia acestuia, unde sunt expuse volume, documente, reviste şi imagini din istoria familiei acestuia. Casa a rămas până în prezent muzeu, fiind menținută de fiica sa, Mitzura Arghezi.