Țarul Nicolae al II-lea: agonia unui imperiu şi sfârşitul brutal al ultimei familii imperiale

Revoluțiile ruse din anul 1917 au răsturnat monarhia. Țarul Nicolae al II-lea a fost ultimul din dinastia Romanov, iar politicile sale dezastruoase l-au costat tronul…precum și viața sa şi a familiei sale.

Marele Prinț Nicolae Alexandrovici s-a născut în anul 1868. Crescut într-un mediu luxos, viitorul țar nu a avut prea multe motive de îngrijorare în copilărie şi adolescenţă, deoarece tatăl său l-a ținut în mare parte departe de îndatoririle politice dincolo de minimele protocolare.

În data de 1 noiembrie 1894, tatăl său, Alexandru al III-lea, a murit după o scurtă luptă cu o boală de rinichi. Nicolae a urcat pe tronul imperial, devenind țarul Nicolae al II-lea și conducătorul dinastiei Romanov.

Tânărul țar Nicolae al II-lea nu era pregătit să domnească, iar domnia sa de 23 de ani a fost martora căderii dinastiei Romanov și a ascensiunii Uniunii Sovietice.^[sursa]

Rusia înainte de țarul Nicolae al II-lea

Secolul al XIX-lea a fost unul tumultuos pentru Rusia. În urma victoriei împotriva lui Napoleon în anul 1812, Sankt Petersburg a devenit principala putere din Europa. Dar influența țarului a fost grav diminuată în urma înfrângerii din Războiul Crimeii din anul 1856.

Țarul care a domnit în acea perioadă a fost Alexandru al II-lea. Pe plan intern, Alexandru al II-lea a abolit iobăgia în anul 1861 și, astfel, a accelerat oarecum industrializarea Rusiei. Cu toate acestea, el nu a fost în măsură să acorde un sprijin social adecvat iobagilor proaspăt emancipați care au migrat spre orașe în căutarea unei vieți mai bune.

Socialismul, comunismul și anarhismul au câștigat progresiv popularitate în Rusia. Aceste idealuri politice au dat naștere unei importante mișcări radicale, care l-a costat în cele din urmă viața pe țar în anul 1881. Fiul său, Alexandru al III-lea, a instaurat politici reacționare, reprimând majoritatea mișcărilor politice. În ciuda brutalității metodelor sale, el a reușit să stabilizeze țara și să diminueze tulburările sociale. Alexandru al III-lea s-a alăturat Franței într-o Alianță Duală împotriva Germaniei în anul 1891 și a urmărit expansiunea Rusiei în Asia Centrală. Succesul său a permis Rusiei să își recapete pe deplin prestigiul.

În anul 1890, tânărul Nicolae al II-lea a plecat într-un turneu mondial împreună cu vărul său, Prințul Georges al Greciei, unde a vizitat numeroase țări pentru a construi relații diplomatice prietenoase. Japonia a fost una dintre națiunile vizitate, unde Marele Prinț a scăpat cu greu de o tentativă de asasinat în timpul a ceea ce este cunoscut sub numele de Incidentul Otsu din aprilie 1891.

În urma acestui incident, Nicolae s-a întors în Rusia. În anul 1893, el a prezidat la Vladivostok începutul construcției căii ferate transsiberiene. În același an, Marele Prinț a călătorit la Londra pentru căsătoria vărului său, viitorul rege Georges al V-lea, cu Prințesa Maria de Teck, în fața bunicii lor, Regina Victoria. Aceasta va fi ultima sa datorie în calitate de moștenitor al tronului.

Țarul Nicolae al II-lea: o nouă domnie, noi tragedii

Noul țar s-a căsătorit în noiembrie 1894 cu iubirea sa din copilărie, prințesa Alix de Hesse și de pe Rin, care a preluat numele Alexandra Feodorovna. Încoronarea oficială a împăratului a avut loc în vara anului 1896. Între timp, Nicolae al II-lea a subliniat clar stilul autocratic al domniei sale, zdrobind astfel speranțele diferitelor facțiuni politice, care sperau că noua domnie va fi mai relaxată decât cea precedentă.

Deși Nicolae avea aceleași înclinații politice ca și tatăl său, abilitățile sale de a conduce erau departe de a le atinge pe cele ale predecesorilor săi. Acesta a oferit poziții politice importante membrilor familiei sale. Unchiul său, Serghei Alexandrovici, guvernator al Moscovei și renumit naționalist și absolutist, a devenit rapid o influență majoră asupra tânărului țar. El a fost cel care s-a ocupat de organizarea ceremoniei de încoronare, care a avut loc la Moscova pe 26 mai 1896.

Conform tradiției, țarul Nicolae al II-lea s-a întâlnit cu locuitorii Moscovei pe câmpurile din Khodynka, chiar în afara orașului. Acest eveniment a fost urmat de trei zile de festivități, care au culminat cu o tragedie majoră. Pe 30 mai, din cauza unui calcul greșit al numărului de persoane prezente, o îmbulzeală de mulțime, urmată de o panică generală, a dus la moartea a aproape 20.000 de victime.

În aceeași seară, țarul Nicolae al II-lea a fost invitat la o gală la reședința ambasadorului Franței. Participarea sa imediat după tragedia de la Khodynka i-a deteriorat imaginea în ochii rușilor, ceea ce i-a creat reputația unui conducător frivol și nepăsător.

Ţarul Nicolae al II-lea: Proiecte mărețe și eșecuri răsunătoare

După tragedia de la Khodynka, domnia lui Nicolae al II-lea a fost caracterizată de continuarea politicilor lui Alexandru al III-lea. Țarul a alocat bani pentru Expoziția întregii Rusii din anul 1896, care a promovat oamenii de știință și inovatorii ruși. De asemenea, el a supravegheat finalizarea reformelor financiare întreprinse de tatăl său, prin restabilirea etalonului aurifer în anul 1897. În cele din urmă, în anul 1902, calea ferată transsiberiană era aproape de finalizare, ceea ce a stimulat comerțul din Est.

În domeniul diplomatic, țarul Nicolae al II-lea a încercat să pacifice relațiile dintre puterile europene. Astfel, el a inițiat Conferința de pace de la Haga din anul 1899, care i-a adus Premiul Nobel pentru Pace în anul 1901. Cu toate acestea, a consolidat alianța cu Franța și a contestat interesele austriece în Balcani. În ceea ce privește Asia și Pacificul, țarul a pus în aplicare o politică colonială, intervenind în China împotriva rebeliunilor boxerilor și anexând Manciuria la începutul secolului al XX-lea.

Cu toate acestea, politicile sale interne au condus la o mai mare represiune a opoziției, în special prin intermediul Okhrana, o agenție a serviciilor secrete creată de Alexandru al III-lea în anul 1881 după asasinarea tatălui său. Activiștii din interior și din străinătate l-au descris adesea drept un autocrat criminal. Acest sentiment a căpătat din ce în ce mai mult ecou din partea claselor sociale inferioare, cum ar fi preotul Georgy Gapon și jurnalistul exilat Vladimir Lenin.

Politicile expansioniste ale țarului în Extremul Orient au declanșat un conflict cu Japonia pentru controlul Coreei și Manciuriei în anul 1904, în timpul căruia armatele ruse au fost decimate. Umilința și presiunea economică asupra țării au fost atât de mari încât au condus la Revoluția din anul 1905.

Revoluția din anul 1905 și Duma

Prima revoltă majoră împotriva lui Nicolae al II-lea a început duminică, 22 ianuarie 1905, când muncitorii și alți membri ai claselor sociale afectate de război s-au alăturat preotului Georgy Gapon pentru a mărșălui spre reședința împăratului. Pe măsură ce înaintau prin Sankt Petersburg, demonstranții au fost întâmpinați de linii de infanterie care au deschis focul.

Cadavrele au căzut cu sutele, iar majoritatea, dacă nu toate clasele inferioare, și-au pierdut din acel moment încrederea în regimul autocratic. Acest eveniment a pătat imaginea țarului Nicolae al II-lea atât în interiorul, cât și în exteriorul Rusiei și a dus la și mai multe tulburări în zilele următoare. Neliniștea a crescut atât de mult încât Marele Duce Serghei, unchiul țarului și fostul său consilier, a fost ucis în februarie 1905 de o mulțime furioasă.

Promisiuni vagi de reformă au fost făcute în zadar, iar în iunie, chiar și unele facțiuni ale armatei s-au revoltat. Revolta de la Potemkin a fost una dintre aceste ocazii în care corpul de soldați s-a ridicat împotriva țarului. În octombrie, o grevă a personalului feroviar a paralizat țara. Până la sfârșitul lunii, țarul Nicolae al II-lea a semnat Manifestul din octombrie, care a instituit o Dumă imperială, sau un organism ales, care urma să se ocupe de sarcini asemănătoare Parlamentului.

Serghei Witte, un om de încredere al lui Alexandru al III-lea și susținător al reformelor, a devenit prim-ministru. A urmat o epocă de luptă politică, țarul opunându-se ferm oricărei încercări de reducere a puterii sale până la sfârșitul domniei sale. Dar, prin semnarea Manifestului, țarul Nicolae al II-lea și-a salvat tronul… cel puțin pentru următorii 11 ani.

1905 a fost și anul în care un anume Grigori Rasputin și-a făcut loc în Palatul Imperial prin relațiile sale cu nobilimea…

Duma și influența lui Rasputin

Țarul Nicolae al II-lea nu avea nicio intenție de a coopera cu noul organism ales. Încă din anul 1906, el a demis prima Dumă. Cu toate acestea, următoarea adunare aleasă s-a opus și mai mult regimului țarist, partidele de stânga deținând 200 de locuri. Din nou, țarul a demis Duma în anul 1907, an în care şi în Principatele Române au avut loc revolte ale ţărănimii, la fel ca în mare parte din Europa.

Între timp, fiul țarului, Alexei, a fost diagnosticat cu hemofilie. Îndurerat, cuplul regal și-a încredințat fiul în grija călugărului Rasputin, care pretindea că are puteri sfinte de vindecare, și cumva sănătatea băiatului a părut să se îmbunătățească.

Din acel moment, Rasputin a câștigat din ce în ce mai multă influență asupra țarului și a soției sale, care a mers până la a-l demite pe Witte din cauza neîncrederii sale față de călugărul suspicios. Influența lui Rasputin a crescut atât de mult încât țarul îi cerea adesea sfatul în chestiuni politice, ceea ce a avut consecințe nefaste. Împăratul a fost chiar criticat de rudele sale pentru încrederea sa oarbă în călugăr.

Cu toate acestea, au fost întreprinse unele reforme pozitive. În anul 1913, țarul Nicolae al II-lea a lansat un program de reformă militară pentru a moderniza complet armata rusă în vederea pregătirii pentru o potențială confruntare cu Austro-Ungaria și Germania. Această măsură a fost dublată de reforme economice care au continuat industrializarea Imperiului.

Relația țarului cu Duma era încă dificilă, iar țarul demitea în mod continuu adunările alese. În plus, refuzul său ferm de a accepta instituirea unei Constituții l-a izolat și mai mult pe monarh din punct de vedere politic.

În ajunul Primului Război Mondial, țarul Nicolae al II-lea avea dușmani în toate facțiunile politice ale țării. Pe măsură ce Europa intra în război, destinul dinastiei era pecetluit.

Rusia în Primul Război Mondial

Rusia a fost una dintre primele națiuni care au început ostilitățile în Primul Război Mondial. În urma asasinării arhiducelui Franz-Ferdinand von Habsburg, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Aceasta din urmă era o protejată a Sankt Petersburgului, care a ripostat violent, lansând un atac la scară largă asupra Galiției și ocupând Lemberg (actualul oraș Liov din Ucraina).

Germania a declarat război Rusiei, iar Franța a reacționat împreună cu aliatul său estic. Marea Britanie a fost ultimul actor important care s-a alăturat luptei în vara anului 1914, după ce Berlinul a încălcat neutralitatea belgiană pentru a flanca Parisul.

În ciuda succeselor majore împotriva austriecilor, încercările Rusiei de a invada Prusia Orientală s-au soldat cu un dezastru. Până în anul 1915, armata țarului s-a retras din Polonia în Ucraina centrală, permițându-le astfel germanilor să ocupe o mare parte din teritoriul rus. Cu toate acestea, frontul a fost stabilizat în anul 1916, datorită generalului Brusilov. În același an, țarul a preluat comanda directă a armatelor și a părăsit Sankt Petersburgul, sau Petrogradul, așa cum era numit în timpul războiului.

În lunile următoare, războiul de tranșee a avut un impact major asupra moralului soldaților. Acasă, penuria de alimente și recesiunile au afectat grav populația. În plus, nobilimea a resimțit profund influența lui Rasputin asupra împărătesei. Pe 30 decembrie, prințul Felix Iusupov l-a asasinat pe controversatul călugăr.

La sfârșitul lunii februarie 1917, grevele și protestele împotriva războiului au izbucnit în întreaga țară, în ceea ce este cunoscut astăzi drept Revoluția din Februarie. Duma l-a denunțat deschis pe țar și regimul autocratic. La 2 martie 1917, țarul Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui său mai mic, Mihail. Acesta din urmă a refuzat coroana, punând astfel capăt mai bine de 300 de ani de domnie a dinastiei Romanov.

Dinastia Romanov după monarhie

Căderea dinastiei Romanov a dus la apariția unui guvern provizoriu condus de sovietele locale (adunări regionale alese) și de Duma. La 20 martie, guvernul provizoriu a decretat că Familia Regală trebuia să rămână în arest la domiciliu în cartierele lor de iarnă de la Tsarskoye Selo, la nord de Petrograd. Între timp, oficialii guvernului au încercat să îi acorde țarului Nicolae al II-lea exil și azil în țările aliate.

Aceste eforturi au eșuat, deoarece Franța și Marea Britanie au refuzat să-i primească pe Romanovi din motive politice. Fiind democrații, opinia publică franceză și britanică era foarte nefavorabilă monarhiei ruse de dinainte de anul 1917.

Între timp, au apărut două personaje importante în politica rusă: socialistul Alexander Kerensky și comunistul Vladimir Lenin. Primul era deja reprezentant la Duma din februarie 1917 și a devenit rapid proeminent, ajungând în iulie șeful noului regim. Cel de-al doilea fusese exilat încă din anii 1890 și era cunoscut în întreaga lume ca o figură marcantă a activismului marxist.

În timp ce Kerensky urca la putere, Lenin s-a întors în Rusia și a creat imediat Partidul Bolșevic. Popularitatea comuniștilor a crescut progresiv, Rusia luptând mai mult ca niciodată în războiul împotriva Puterilor Centrale. Guvernul provizoriu a decis să-l trimită pe țarul Nicolae al II-lea și familia sa în orașul siberian Tobolsk pentru a-i proteja de o populație din ce în ce mai rebelă. De partea lor, Romanovii credeau că sunt în siguranță și că salvarea lor era aproape, deoarece intervenția SUA în război a întors conflictul în favoarea aliaților de pe Frontul de Vest.

Aceste speranțe au fost grav zdrobite în octombrie 1917, când bolșevicii, conduși de Vladimir Lenin, au răsturnat violent guvernul provizoriu.

Bolșevicii și Războiul Civil Rus

Revoluția din Octombrie, așa cum este amintită astăzi, a scufundat țara în tulburări civile și instabilitate, care au condus în cele din urmă la înființarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).

Noul guvern a tăiat imediat fondurile alocate pentru susținerea familiei Romanov și a pus gărzi comuniste în casa lor. Libertatea de mișcare a familiei regale a fost limitată, iar confortul lor a fost grav afectat.

Între timp, Rusia a intrat rapid într-o stare de război civil, în timp ce diferite facțiuni anticomuniste au creat Armata Albă, iar diverse minorități și-au declarat independența față de guvernul central. Lenin a mutat capitala la Moscova și, de acolo, a început să negocieze un tratat de pace umilitor cu Puterile Centrale.

În martie 1918, Rusia și Puterile Centrale au semnat Tratatul de la Brest-Litovsk. Petrogradul a trebuit să recunoască independența majorității posesiunilor sale europene și să se retragă din Caucazul de Nord. Deși această acțiune a provocat și mai multă opoziție față de regimul bolșevic, ea a permis, de asemenea, Armatei Roșii nou-create să se concentreze asupra războiului civil intern.

Între timp, Armata Albă a făcut mai multe încercări de eliberare a ultimilor membri ai dinastiei Romanov, dintre care mulți fugiseră deja din țară. În ciuda nepopularității sale în rândul forțelor antibolșevice, puternic divizate de ideologie, Nicolae era un potențial punct de sprijin.

Ultimele zile ale țarului Nicolae al II-lea şi ale familiei sale

În urma schimbării capitalei de la Petrograd la Moscova, liderii comuniști au mutat familia regală la Ekaterinburg pentru a aștepta sfârșitul războiului. Obiectivul inițial a fost de a-i ține în siguranță pe ţarul Nicolae al II-lea și pe soția sa și de a-i judeca cât mai curând posibil. Cu toate acestea, rebeliunea neașteptată a Legiunii Cehoslovace și căderea iminentă a orașului l-au împins pe Lenin să își revizuiască planurile.

Pe 17 iulie 1918, Nicolae și familia sa au fost treziți la ora 02:00 dimineața și rugați să își adune lucrurile. Familia a fost informată despre o evacuare iminentă din cauza apropierii Forțelor Albe. Câteva minute mai târziu, familia regală a fost rugată să aștepte într-o cameră a reședinței, unde au fost brusc informați despre execuția lor imediată. Un pluton de execuție s-a îndreptat spre cameră și a urmat măcelul.

Țarul Nicolae al II-lea Romanov, soția sa, toți cei cinci copii ai lor și toți cei care au rămas în serviciul lor direct au murit de mâna soldaților bolșevici. Corpurile lor au fost arse și aruncate într-un puț de mină dezafectat.

În toată Rusia, membrii Casei Romanov au fost executați într-un mod similar.

În anul 2000, la zeci de ani după moartea familiei regale și la câțiva ani după căderea URSS, Biserica Ortodoxă l-a canonizat pe țar și pe familia sa. În zilele noastre, el este venerat ca Sfântul Nicolae Purtătorul de Patimă. Astăzi este amintit ca un lider bine intenționat, dar ușor de influențat, complet nepotrivit pentru îndatoririle unui țar, ale cărui acțiuni au dărâmat atât o dinastie de 300 de ani, cât și o tradiție politică milenară de guvernare ereditară.