Răscoala Ţărănească din 1907, ultima mare revoltă a ţăranilor din Europa

Răscoala Ţărănească din 1907 a început în data de 21 februarie (8 februarie pe stil vechi) 1907 în comuna Flămânzi, din judeţul Botoşani și s-a răspândit, în lunile care au urmat, în toată țara. În cele din urmă, Guvernul de la acea vreme a trimis armata pentru potolirea răscoalei, înăbuşind-o sângeros în câteva locuri, inclusiv cu folosirea artileriei.

În afară de lucrurile cunoscute despre Răscoala de la 1907, care au fost prezentate inclusiv în manualele de istorie, există şi unele momente mai puţin dezbătute, dar pe care documentele vremii le descriu pe larg.

De asemenea, un alt lucru mai puţin cunoscut îl reprezintă faptul că socialiștii au avut un rol important în stârnirea răscoalei. Au infiltrat agitatori și au folosit tehnici de propagandă, pe modelul revoltelor executate în Imperiul Rus.

Contextul social care a dus la revoltă

Anterior acestei perioade, în teritoriile românești țăranii dețineau pământul la comun și acesta nu putea fi înstrăinat. Iobăgia nu mai exista, iar taxele percepute de către domnitori de la țărani erau destul de mici. Majoritatea fondurilor proveneau din taxele vamale de tranzit sau import-export.

Ulterior, lucrurile s-au schimbat, iar vânzările de terenuri au dus la apariţia unor mari proprietari. În anul 1905, aproximativ jumătate (mai exact 48,7%) din pâmântul cultivabil era în proprietatea a 4,6% dintre proprietarii de pământ. Acest teren cultivabil era în proprietatea coroanei, a câtorva mii de familii de boieri care-și duceau viețile în capitală și în marile orașe, și a Bisericii Ortodoxe Române (prin mănăstiri). În acest timp, restul de 95,4% dintre proprietari (circa un million de familii) erau țărani. Aceștia dețineau 51,3% din pământul arabil.

Aşadar, nu pământul le lipsea ţăranilor. Ceea ce le lipsea, cu adevărat, acestora era posibilitatea de a-și folosi pământul în mod eficient.

Majoritatea marilor proprietari funciari în anii premergători răscoalei preferau să locuiască în orașe, și nu doreau să se ocupe direct de administrația proprietăților lor. Prin urmare, închiriau domeniile lor unor intermediari, numiţi arendași. În schimb, primeau o sumă fixă, adică arenda. Arendașul plătea, aşadar, o sumă fixă pentru pământul primit în chirie și administrare, încercând apoi să scoată un profit maxim prin exploatarea țăranilor.

Răscoala ţărănească de la Flămânzi

Principala nemulţumire a ţăranilor a fost incapacitatea instituțiilor statului de a supraveghea respectarea legii în domeniul contractelor agricole, care aveau rolul de a intermedia înțelegerile dintre proprietari și țărani. În plus, prin măsurători incorecte, țăranii erau adesea pur și simplu furați de către arendaşi. Administrația, de cele mai multe ori, lăsa furtul nepedepsit, pentru că obţinea avantaje din situația creată. Analfabetismul, situat undeva între 40-60% în acea perioadă, a jucat, de asemenea, un rol important în păcălirea ţăranilor.

Între anii 1902 – 1905 recoltele au fost îmbelşugate. Cu toate acestea, moșierii au crescut arenzile foarte mult, iar odată cu ele a crescut și nivelul de exploatare a țăranilor.

Mihalachi Studza avea o întinsă moşie la Flămânzi, în judeţul Botoşani. Ca toţi ceilalţi boieri, şi el a ales să trăiască la oraş. Pe terenurile sale se băteau evreii Mochi Fischer şi cumnatul său, Berman Juster. Pentru a obţine sprijinul ţăranilor şi a-l convinge pe boier, Mochi Fischer împreună cu omul tocmit de acesta drept viitor administrator, Gheorghe Constantinescu, a promis oamenilor învoieli avantajoase.

Mochi Fischer a câştigat sprijinul ţăranilor, dar nu şi-a ţinut cuvântul. Din contră, a refuzat să încheie înţelegerile convenite cu ţăranii. Oamenii pământului, spun istoricii, erau dependenţi de aceste contracte. „În funcţie de ele ştiau câte zile trebuie să lucreze la arendaş, câte le mai rămânea pentru ogoarele lor. În funcţie de asta, îşi planificau lucrările agricole. Era vital pentru ei, iar arendaşul amâna semnarea.“, spunea istoricul Ştefan Cervatiuc.^[sursa]

Când amânarea învoielilor s-a transformat într-o crasă bătaie de joc, iar ţăranii riscau să rămână muritori de foame, s-a aprins scânteia răscoalei. Grupuri de ţărani din jurul Flămânziului s-au dus să ceară socoteală arendaşului.

De la Flămânzi, răscoala s-a întins în tot judeţul, nemulţumirile ţăranilor fiind asemănătoare, iar ura împotriva arendaşilor, comună. Arendaşii trebuiau să-şi scoată cheltuielile cu arenda, dar şi profit substanţial pe deasupra.

Numeroase proprietăți boierești au fost distruse, iar mulți arendași au fost bătuți și uciși. În acest context, guvernul conservator a demisionat, iar la putere au venit liberalii, conduși de către Dimitrie Sturza. Acesta a decis să ia măsuri dure pentru a restabili ordinea.

Generalul Alexandru Averescu, viitorul erou al Primului Război Mondial a fost numit ministru de război, primind sarcina înăbuşirii revoltei. Ion I.C. Brătianu a fost numit ministru de interne.

Răspunsul autorităţilor

Noul guvern a decretat starea de urgență pe 18 martie 1907 și a trimis Armata pentru a reprima răscoala ţărănească. Au existat ciocniri între răsculați și armată. Represiunea a fost excesivă și numeroși țărani au fost uciși, răniți sau maltratați.

De răscoala ţărănească au profitat însă şi orăşenii. Acest lucru este mai puţin cunoscut publicului larg. Ţăranii din comunele apropiate de târgul Botoşaniului, au intrat şi în oraş. Autorităţile vremii au raportat că aceştia ar fi fost aţâţaţi de agitatori de la oraş.

Ţăranilor li s-au alăturat mai mulţi orăşeni, care au devastat cumplit Botoşaniul. Motivul principal a fost jaful, existând o ură faţă de evreii din oraş, care erau numeroşi la acea vreme, fiind şi destul de bogaţi, căci cei mai mulţi aveau preocupări economice.

Distrugerile din centrul Botoşaniului au degenerat rapid în lupte de stradă, în adevăratul sens al cuvântului, iar trupele de jandarmi au fost atacate de mulţime. Târgul a fost devastat, mai ales că mahalagiii care s-au alăturat ţăranilor au început să dea foc prăvăliilor evreilor.

Răscoala ţărănească s-a extins în ţară

Ulterior, s-a decretat mobilizarea generală, iar până pe 29 martie numărul soldaților mobilizați a ajuns la 140.000. Armata Română a deschis focul asupra țăranilor, militarii folosind chiar artileria în sudul ţării.

În paralel cu incendierile, ţăranii au trecut la distrugerea sistematică a conacelor şi au început să-şi împartă pământurile. Populaţia nevoiaşă, în anumite locuri, a fraternizat şi ea cu răsculaţii. De exemplu, la Alexandria a luat parte la revoltă şi o unitate de rezervişti, iar în unele zone rezerviştii şi soldaţii aflaţi în concediu au devenit conducători ai grupurilor de ţărani. La fel au făcut şi învăţătorii sau preoţii.

Oraşe precum Bacău, Craiova, Giurgiu, Buzău sau Piteşti au fost atacate de coloane formate din zeci de răsculaţi, care s-au izbit de rezistenţa Armatei. Astfel, au fost omorâţi un număr mare de ţărani, în timp ce alţii au fost torturaţi.

După cum spuneam anterior, s-a folosit şi artileria împotriva ţăranilor, care a bombardat numeroase sate în judeţele Vlaşca, Teleorman, Olt, Dolj şi Mehedinţi. În cele din urmă, revolta a fost înăbuşită în sânge.

Victime

Nici până azi istoricii nu s-au pus de acord cu privire la numărul victimelor. În funcţie de surse, numărul victimelor variază.

Unii au spus că au fost uciși câteva sute de țărani. Mai exact, în baza unor documente oficiale românești, s-au menţionat următoarele cifre: 421 morți, 112 răniți, 1.751 arestați.

Diplomații austro-ungari au estimat că numărul victimelor a fost cuprins între 3.000 și 8.000 de persoane. Diplomații francezi au estimat numărul victimelor între 10.000 și 18.000 de persoane.

În perioada comunistă, când Răscoala Ţărănească din 1907 a fost folosită în mod propagandistic, s-a menționat numărul de 11.000 de țărani care ar fi fost uciși în timpul revoltei.

O evaluare obiectivă a numărului de victime a fost făcută de către generalul Gheorghe Dabija. În februarie 1910, generalul Dabija a fost desemnat de către generalul Grigore Crăiniceanu să analizeze 32 de dosare care făceau referire la Răscoala Ţărănească din 1907. Pe baza acestor documente, generalul Dabija a întocmit un raport de 117 pagini pe care l-a înaintat Ministerului de Război. Acest raport arăta că au fost împușcați 1.786 de țărani. Aceasta ar fi cea mai obiectivă evaluare făcută până acum.

Consecinţe

În mod evident, trebuiau luate măsuri pentru a-i mulţumi pe ţărani şi a preveni alte revolte. Pasul decisiv a fost făcut în anul 1917 de către Regele Ferdinand I, în toiul Primului Război Mondial. Regele a decis să acorde țăranilor pământ și dreptul de vot.

De asemenea, s-a dat o lege nouă privind contractele agricole, şi a fost înfiinţată o bancă pentru creditul rural, fiind abolite trusturile de arendași. Elita conducătoare a fost nevoită să-și revizuiască concepțiile și astfel a apărut o nouă generație în cadrul clasei politice. Ulterior, după Primul Război Mondial, au fost înfăptuite Reformele agrară și electorală.