Olympus Mons, cel mai mare munte din Sistemul Solar, se află pe Marte. Everestul este mic pe lângă acest munte

Olympus Mons, care se traduce din latină prin „Muntele Olimp”, este cel mai mare vulcan și munte cunoscut din Sistemul Solar.

Acest masiv face ca Muntele Everest să pară mic pe lângă el, având o lățime aproape la fel de mare precum cea a României.

Olympus Mons, cel mai înalt munte din Sistemul Solar

Situat în regiunea Tharsis Montes de pe Marte, în apropiere de ecuator, în emisfera vestică a planetei, Olympus Mons este un vulcan care se întinde pe o lungime de circa 600 kilometri și se ridică la 22 de kilometri înălțime – de aproape trei ori mai înalt decât Everestul.^[sursa]

Cei aproximativ 300.000 de kilometri² ai lui Olympus Mons îl plasează cu mult înaintea celor aproximativ 150.000 de kilometri pătrați ai celui mai mare vulcan de pe Pământ, masivul subacvatic Tamu. În același timp, acest uriaș vulcan marțian are o altitudine de peste șase ori mai mare decât cea a celor mai înalți vulcani de pe Pământ, Mauna Kea și Mauna Loa din Hawaii. De fapt, întregul stat Hawaii ar încăpea cu ușurință în interiorul lui Olympus Mons.

În ciuda mărimii sale, Olympus este de fapt unul dintre cei mai tineri vulcani de pe Marte, formându-se în perioada hesperiană a planetei Marte (în urmă cu aproximativ 3,1-3,7 miliarde de ani), unele părți ale muntelui fiind noi de „doar” câteva milioane de ani. Având în vedere vârsta sa tânără, relativ vorbind, oamenii de știință cred că acest vulcan ar putea fi încă activ.

Dar dacă cel mai înalt munte din Sistemul Solar ar erupe, nu ar crea o singură explozie gigantică, așa cum v-ați putea imagina. Olympus Mons este ceea ce se numește un vulcan scut, care se formează deasupra unor puncte fierbinți de lavă topită și, în loc să erupă violent, lava cu vâscozitate scăzută curge încet, dar continuu, pe o perioadă mai lungă de timp.

Acest flux constant de lavă se întărește apoi pentru a forma laturile vulcanului, motiv pentru care vulcanii scut au pante progresive. De fapt, panta medie a lui Olympus Mons este de numai 5%.

Presiunea atmosferică medie în vârful Olympus Mons este de 72 de pascali, aproximativ 12% din presiunea medie de la suprafața marțiană de 600 de pascali. Ambele sunt extrem de scăzute în raport cu standardele terestre. Ambele sunt extrem de scăzute în raport cu standardele terestre. Prin comparație, presiunea atmosferică în vârful Muntelui Everest este de 32.000 de pascali, adică aproximativ 32% din presiunea la nivelul mării de pe Pământ.

Compoziția lui Olympus Mons este de aproximativ 44% silicați, 17,5% oxizi de fier (care dau planetei colorația roșie), 7% aluminiu, 6% magneziu, 6% calciu și proporții deosebit de mari de dioxid de sulf cu 7%. Aceste rezultate indică faptul că suprafața este compusă în mare parte din bazalte și alte roci magmatice, care ar fi erupt sub formă de fluxuri de lavă cu vâscozitate scăzută și, prin urmare, ar fi condus la gradienții scăzuți de pe suprafața planetei.

Vulcanii scut cu pante mici ca acesta există și pe Pământ, printre care se numără Mauna Kea și Mauna Loa. Bineînțeles, scara imensă a lui Olympus este total diferită de orice altceva de pe planeta noastră.

Vulcanii marțieni

Olympus Mons a reușit să se dezvolte atât de mult, fiind mai mare decât orice munte de pe Pământ, și devenind cel mai înalt munte din sistemul solar, datorită naturii unice a suprafeței marțiene. Marte are o gravitație de suprafață mai mică decât cea a Pământului, ceea ce permite ca mai multă lavă să se acumuleze în timp.

În plus, vulcanii marțieni au o rată de erupție mai mare și o durată de viață mai lungă decât vulcanii de pe Pământ. În timp ce majoritatea vulcanilor de pe Pământ sunt activi „doar” câteva milioane de ani, oamenii de știință au înregistrat erupții active pe vulcanii marțieni pe parcursul a 90 de milioane de ani, ceea ce permite mai mult timp pentru ca lava să se acumuleze și să creeze structuri muntoase uriașe.

De asemenea, Marte are o mișcare foarte limitată a plăcilor tectonice, ceea ce înseamnă că suprafața nu se deplasează după erupția unui vulcan, astfel încât vulcanii stau deasupra focarelor lor pentru o perioadă mai lungă de timp.

Acest lucru face ca lava să se acumuleze mai ușor peste ea însăși, creând munți uriași, mult mai mari decât cei de pe Pământ. Pe planeta noastră, deplasarea plăcilor tectonice schimbă în cele din urmă poziția și duce la crearea unor lanțuri de insule vulcanice răspândite, spre deosebire de un singur munte uriaș.

Descoperirea celui mai înalt munte din sistemul solar

Datorită faptului că Olympus Mons este atât de mare, a fost vizibil pentru astronomi încă de la sfârșitul anilor 1800. Astronomul italian Giovanni Schiaparelli a studiat suprafața planetei Marte în anul 1877 și a documentat că a văzut ceea ce el credea că sunt canale sau șanțuri, pe lângă o pată mai luminoasă despre care credea că este vârful a ceva foarte mare.

Pe măsură ce tehnologia telescoapelor a avansat, el a reușit să determine că acele canale nu erau căile de apă pe care le credea inițial, dar că pata luminoasă pe care a observat-o era, într-adevăr, vârful unei structuri muntoase uriașe.

Schiaparelli a numit structura Nix Olympica, ceea ce înseamnă „Zăpada Olimpică”. În cele din urmă, în anul 1971, NASA a trimis în spațiu o sondă fără echipaj uman numită Mariner 9 pentru a explora în continuare suprafața lui Marte. Aceasta a ajuns pe Marte pe 14 noiembrie, în mijlocul unei furtuni masive de praf, dar imaginile pe care le-a captat și le-a trimis pe Pământ au arătat că ceea ce Schiaparelli și alții crezuseră că este vârful unui munte nu era doar atât, ci și o parte a unui vulcan masiv.

NASA a redenumit apoi muntele din Nix Olympica în Olympus Mons pentru a reflecta noua descoperire – și de atunci cercetătorii îl urmăresc pentru a afla când ar putea erupe.