Anna a Marii Britanii s-a născut în după-amiaza zilei de 6 februarie 1665, la Palatul St James din Londra. Era al patrulea copil și a doua fiică a lui Iacob, Duce de York, care avea să devină regele Iacob al II-lea al Angliei, și a primei sale soții, Lady Anne Hyde.

Fetița a fost botezată în capela palatului St. James, avându-i ca nași pe sora sa mai mare, Maria, arhiepiscopul de Canterbury, Gilbert Sheldon, și Ducesa de Monmouth.

În copilărie, Anna a suferit de o afecțiune a ochilor și a fost trimisă în Franța pentru tratament, locuind cu bunica sa paternă, Henrietta Maria, la Castelul Colombes, lângă Paris. După ce bunica sa a murit în 1669, Anna a locuit cu mătușa ei, Henrietta Anna, Ducesă de Orléans. Când și aceasta a murit brusc în 1670, prințesa s-a întors în Anglia. Anul următor, mama ei a decedat, iar, conform tradiției familiei regale, Anna și sora ei au fost separate de tatăl lor, locuind în propria casă la Richmond și fiind în grija colonelului Edward Villiers și a soției acestuia, Lady Frances Villiers.

În jurul anului 1671, Anna a cunoscut-o pe Sarah Jennings, care avea să devină o prietenă apropiată și unul dintre cei mai influenți consilieri ai săi. Sarah s-a căsătorit cu John Churchill, viitorul Duce de Marlborough, unul dintre cei mai importanți generali ai Annei.[sursa]

anne a marii britanii
Portrete ale reginei Anne a Marii Britanii

În anul 1673, tatăl prințesei s-a recăsătorit cu Mary de Modena, o prințesă catolică cu doar șase ani și jumătate mai mare decât Anna, care s-a convertit la catolicism. Fratele lui Iacob, moștenitorul tronului, nu avea copii legitimi supraviețuitori, astfel că Ducele de York era al doilea în linia de succesiune, urmat de cele două fiice ale sale din prima căsătorie, Maria și Anna. În următorii zece ani, noua Ducesă de York a avut zece copii, dar toți au murit la naștere sau la vârste foarte fragede.

În noiembrie 1677, sora mai mare a Annei s-a căsătorit cu un prinț olandez, Willem de Orania. Anna nu a putut participa la nuntă deoarece era bolnavă de variolă, iar până când s-a vindecat, Maria plecase deja în Olanda. Lady Frances Villiers, soția tutorelui Annei, s-a îmbolnăvit și ea de variolă și a murit, astfel că Lady Clarendon a fost numită noua guvernantă a tinerei prințese.

Dramele încep să se ivească în viaţa Annei

Din cauza curentului anti-catolic al vremii, tatăl ei și mama ei vitregă s-au mutat mai întâi la Bruxelles, apoi în Scoția. Anna i-a vizitat de mai multe ori în ambele locații, dar s-a întors în Anglia în mai 1682, aceasta fiind ultima ei călătorie în afara țării.

• CITEŞTE ŞI:  Masacrul de la Lidice: 88 de copii ucişi, iar localitatea a fost rasă de pe fața pământului

Pe 28 iulie 1683, Anna s-a căsătorit cu prințul protestant George al Danemarcei, fratele regelui Christian al V-lea, la capela regală din Londra. Deși a fost o căsătorie aranjată, cei doi au fost parteneri devotați și fideli. La câteva luni după căsătorie, Anna a rămas însărcinată, dar a născut un copil mort în mai 1684. În următorii doi ani, ea a mai născut două fiice, Mary și Anna Sophia.

Când unchiul ei, regele Carol al II-lea, a murit în 1685, tatăl Annei a urcat pe tron ca Iacob al II-lea în Anglia și Irlanda și Iacob al VII-lea în Scoția. Totuși, englezii nu l-au primit bine din cauza catolicismului său. Anna continua să participe la slujbele anglicane, iar când tatăl ei a încercat să o boteze pe nepoata sa cea mică în credința catolică, Anna a izbucnit în lacrimi, spunând: „Biserica de la Roma este rea și periculoasă.”

La începutul anului 1687, Anna a suferit un avort spontan. Soțul ei s-a îmbolnăvit de variolă, iar cele două fiice ale lor au murit din cauza aceleași boli. La sfârșitul anului, Anna a născut un alt copil decedat.

În același timp, cea de-a doua soție a lui Iacob, Maria de Modena, a rămas însărcinată pentru prima dată de la urcarea pe tron a soțului ei. Anna i-a scris surorii sale că bănuiește că regina are o sarcină falsă pentru a introduce un moștenitor fals în succesiune. Anna a suferit un alt avort spontan în aprilie 1688 și a părăsit Londra pentru a se recupera. Pe 10 iunie 1688, regina a născut un fiu, James Francis Edward, ceea ce a stârnit temeri că viitorul rege al Angliei va fi catolic.

Publicitate

Trădarea prinţesei

În acea perioadă, Anglia era cuprinsă de mișcările care au culminat cu evenimentul cunoscut sub numele de „Revoluția Glorioasă”. Cumnatul Annei, William de Orania, a invadat Anglia pe 5 noiembrie 1688 într-o acțiune care a dus la detronarea regelui Iacob, iar Anna era la curent cu planurile sale. La sfatul familiei Churchill, ea a refuzat să-i fie alături tatălui său și, pe 18 noiembrie, i-a scris lui William spunându-i că este de acord cu acțiunile sale. Churchill l-a abandonat pe rege pe 24 noiembrie, iar a doua zi, Iacob a ordonat arestarea prietenei Annei, Sarah Churchill, și aducerea ei la palatul St James. Anna și Sarah au părăsit Whitehall pe scara de serviciu și au petrecut o noapte în casa episcopului Londrei.

Două săptămâni mai târziu, Anna a plecat la Oxford, unde s-a întâlnit cu soțul ei, Prințul George. „Dumnezeu să mă ajute, chiar și copiii mei m-au părăsit”, a spus Iacob când a descoperit că fiica sa cea mica plecase. Pe 19 decembrie, Anna s-a întors la Londra, iar Iacob a plecat în Franța trei zile mai târziu.

• CITEŞTE ŞI:  Câţi copii a avut Albert Einstein şi ce s-a întâmplat cu ei. Doi dintre ei au avut parte de un destin tragic

În 1689, Adunarea Convenției Parlamentului a declarat că Iacob a comis un act de abdicare când a plecat și, deci, tronurile Angliei și Irlandei erau vacante. Parlamentul Scoției a acționat în mod similar, iar William și Maria au fost declarați monarhi ai celor trei regate, Anna și descendenții ei fiind în linia de succesiune după aceștia. Pe 24 iulie 1689, Anna a născut un alt fiu, Prințul William, Duce de Gloucester, care, deși bolnav, a supraviețuit copilăriei. Cum regele William și regina Maria nu aveau copii, se părea că fiul Annei va moșteni coroana.

Curând după ascensiunea pe tron, aceștia l-au răsplătit pe John Churchill cu titlul de conte de Marlborough, iar pe Prințul George l-au făcut Duce de Cumberland. Cu toate acestea, în scurt timp au început să apară tensiuni între cele două surori.

Anne a Marii Britanii a pierdut în total 17 copii

În ianuarie 1692, bănuind că John Churchill conspira în secret cu susținătorii lui Iacob, William și Maria l-au demis din funcție și i-au cerut Annei să o demită pe Sarah din funcția de administrator personal. Anna a refuzat categoric.

În aprilie, Anna a născut un fiu care a trăit doar câteva minute. Sora ei, regina Maria, a vizitat-o, dar a profitat de ocazie pentru a o mustra încă o dată pentru prietenia cu Sarah. De atunci, cele două surori nu s-au mai văzut niciodată.

După ce Maria a murit de variolă în anul 1694, William a continuat să domnească singur, a decis să îi acorde cumnatei sale onorurile anterioare și i-a permis să locuiască la Palatul St. James, dar a exclus-o de la guvernare. Trei luni mai târziu, William l-a repus pe Marlborough în funcții.

Ultima sarcină a Annei s-a încheiat pe 25 ianuarie 1700, când a născut un alt băiat mort. Calculele arată că prințesa a fost însărcinată de cel puțin șaptesprezece ori, având douăsprezece avorturi spontane sau copii născuți morți. Din cei cinci copii care au trăit, patru au murit înainte de a atinge vârsta de doi ani. Cel de-al cincilea, William, Duce de Gloucester, a murit la vârsta de unsprezece ani, pe 29 iulie 1700.

Anna suferea de crize de gută, dureri la nivelul membrelor și, începând cu anul 1698, de dureri de stomac și de cap. Motivul pentru incapacitatea ei de a da naștere unor copii sănătoși ar fi putut fi un lupus eritematos diseminat sau un diabet.

• CITEŞTE ŞI:  Joe Arridy, condamnat la moarte pe nedrept, dar cu zâmbetul pe buze

Regina Anna a Marii Britanii şi sfârşitul său timpuriu

În anul 1701, pentru a exclude pretendenții romano-catolici de la tron, Parlamentul britanic a promulgat „Actul de Așezământ” (Act of Settlement), care prevedea că, în lipsa unor moștenitori direcți ai lui William al III-lea sau ai prințesei Anna, coroana britanică va fi moștenită de Sofia de Hanovra, verișoara regelui, și de copiii acesteia.

După moartea lui William al III-lea în martie 1702, Anna a fost încoronată pe 23 aprilie. Din cauza durerilor provocate de gută, a fost purtată la Westminster Abbey într-un scaun.

Curând după ascensiune, Anna și-a numit soțul, Lord Mare Amiral, dându-i controlul Marinei Regale, iar controlul armatei l-a oferit Lordului Marlborough, soțul bunei ei prietene, pe care l-a numit general căpitan.

Controversele politice și religioase au devenit curând violente în regat. Aproape imediat după urcarea sa pe tron, Anna a fost implicată în războiul de succesiune spaniol, care a durat până în ultimii ani ai domniei sale și a dominat atât politica externă, cât și politica internă a Angliei.

La data de 1 mai 1707, conform Actelor Uniunii din 1707, Anglia și Scoția s-au unit într-un singur stat, Regatul Marii Britanii. Anne a devenit primul suveran al noului stat, în timp ce continua să dețină separat coroana de regină a Irlandei. Regina Anna a domnit în total doisprezece ani.

Regina Anna a devenit din ce în ce mai bolnavă și, din ianuarie 1713, nu a mai putut să meargă din cauza durerilor. În acel an de Crăciun, a avut febră mare și a fost inconștientă ore în șir, ceea ce a dus la apariția zvonurilor despre moartea ei iminentă. Deși și-a revenit, a fost din nou în stare gravă începând din martie anul următor.

Regina Anne a Marii Britanii a murit în dimineața zilei de 1 august 1714, la vârsta de 49 de ani, fiind ultimul monarh al Casei Stuart. Unul dintre medicii săi a spus că moartea ei a fost o eliberare. Regina a fost înmormântată alături de soțul și copiii ei în Capela Henric al VII-lea de la Westminster Abbey pe 24 august, fiind succedată de George I, primul rege al Marii Britanii și al Irlandei din Casa de Hanovra, fiu al Sofiei, deci urmaș direct al reginei Anne și al regelui William al III-lea.

Publicitate

Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou: