Ce a transformat deșertul Sahara dintr-o oază verde într-un deșert pustiu în urmă cu 10.000 de ani?

Ce a transformat deșertul Sahara dintr-o oază verde într-un deșert pustiu? În urmă cu 10.000 de ani, acest deșert emblematic era de nerecunoscut. O nouă ipoteză sugerează că este posibil ca oamenii să fi înclinat balanța.

Atunci când majoritatea oamenilor își imaginează un peisaj arhetipal al deșertului – cu un Soare necruțător, nisip fin și oaze ascunse – își imaginează adesea Sahara. Dar acum 11.000 de ani, ceea ce cunoaștem astăzi ca fiind cel mai mare deșert fierbinte din lume ar fi fost de nerecunoscut. Fâșia nordică a Africii, acum lipsită natură, a fost cândva verde și plină de viață, împânzită de lacuri, râuri, pășuni și chiar păduri. Deci, unde a dispărut toată acea apă?

Ce a transformat deșertul Sahara dintr-o oază verde într-un deşert pustiu

Arheologul David Wright are o idee: Poate că oamenii și caprele lor au înclinat balanța, dând startul acestei transformări ecologice dramatice. Într-un nou studiu publicat în revista Frontiers in Earth Science, Wright și-a propus să argumenteze că oamenii ar putea fi răspunsul la o întrebare care îi frământă pe arheologi și paleoecologi de ani de zile.^[sursa]

Regiunea Sahara a fost mult timp supusă unor crize periodice de umiditate și ariditate. Aceste fluctuații sunt cauzate de ușoare oscilații ale înclinării axei orbitale a Pământului, care, la rândul său, modifică unghiul sub care radiația solară pătrunde în atmosferă. La intervale repetate de-a lungul istoriei Pământului, în timpul sezonului musonic din Africa de Vest a pătruns mai multă energie solară, iar în acele perioade – cunoscute sub numele de Perioade umede africane – plouă mult mai mult în nordul Africii.^[sursa]

Cu mai multă ploaie, regiunea are mai multă verdeață, râuri și lacuri. Toate acestea sunt cunoscute de zeci de ani. Dar în perioada cuprinsă între 8.000 și 4.500 de ani în urmă, s-a întâmplat ceva ciudat: tranziția de la umed la uscat s-a petrecut mult mai rapid în unele zone decât ar putea fi explicată doar prin precesia orbitală, ceea ce a dus la apariția deșertului Sahara, așa cum îl cunoaștem astăzi.

„Oamenii de știință numesc de obicei acest lucru «parametrizarea slabă» a datelor. Ceea ce înseamnă că nu avem nicio idee despre ceea ce ne scapă aici – dar ceva este în neregulă.”, a declarat David Wright.

Pe măsură ce David Wright a cercetat datele arheologice și de mediu (în principal carote de sedimente și înregistrări de polen, toate datate în aceeași perioadă de timp), a observat ceea ce părea a fi un tipar. Oriunde înregistrările arheologice arătau prezența „păstorilor” – oameni cu animalele lor domestice – exista o schimbare corespunzătoare în tipurile și varietatea de plante. Era ca și cum, de fiecare dată când oamenii și caprele și vitele lor au traversat pajiștile, au transformat totul în tufișuri și deșert în urma lor.

Wright crede că exact acest lucru s-a întâmplat. „Prin pășunatul excesiv al ierburilor, ei reduceau cantitatea de umiditate atmosferică – plantele degajă umiditate, care produceau nori și astfel creșteau albedoul.”, a spus David Wright.

Cercetătorul sugerează că acest lucru ar fi putut declanșa sfârșitul perioadei umede mai brusc decât poate fi explicat de schimbările orbitale. De asemenea, este posibil ca acești oameni nomazi să fi folosit focul ca un instrument de gestionare a terenurilor, ceea ce ar fi exacerbat viteza cu care s-a instalat deșertul.

Este important de reținut că Sahara cea verde s-ar fi transformat oricum în deșert, chiar și fără ca oamenii să facă ceva, căci așa funcționează orbita Pământului, după cum spune geologul Jessica Tierney, profesor asociat de geosciințe la Universitatea din Arizona. Mai mult, potrivit lui Tierney, nu avem neapărat nevoie de oameni pentru a explica tranziția bruscă de la verde la deșert.

În schimb, vinovații ar putea fi reacțiile obișnuite ale vegetației și schimbările în cantitatea de praf. „La început, avem această schimbare lentă a orbitei Pământului. Pe măsură ce se întâmplă acest lucru, musonul din Africa de Vest va deveni puțin mai slab. Încet-încet vei degrada peisajul, trecând de la deșert la vegetație. Iar apoi, la un moment dat, se va trece de punctul de inflexiune în care schimbarea se va accelera.”, a spus Jessica Tierney.

Profesorul Tierney mai adaugă că este dificil de știut ce a declanșat cascada din sistem, deoarece totul este atât de strâns interconectat. În timpul ultimei perioade umede, Sahara era plină de vânători-culegători. Pe măsură ce orbita s-a schimbat încet și a căzut mai puțină ploaie, oamenii ar fi avut nevoie să domesticească animale, cum ar fi vitele și caprele, pentru a se întreține.

„S-ar putea ca clima să-i fi împins pe oameni să țină vite, sau practicile de pășunat excesiv au accelerat denudarea [frunzelor]”, a mai spus Tierney.

Care a fost elementul declanşator?

Este greu de spus cu dovezile pe care le avem acum. „Întrebarea este: Cum putem testa această ipoteză? Cum izolăm schimbările determinate de climă de rolul oamenilor?. Este o problemă de tipul «oul și găina».”, a explicat Jessica Tierney.

David Wright, de asemenea, avertizează că, în acest moment, avem doar dovezi de corelație, nu de cauzalitate. Dar Tierney este, de asemenea, intrigată de cercetările lui Wright și este de acord cu acesta în sensul că trebuie să se efectueze mult mai multe cercetări pentru a răspunde la aceste întrebări.

„Trebuie să pătrundem în zonele în care se află lacurile uscate care sunt împrăștiate în jurul Saharei și să analizăm datele despre polen și semințe și apoi să le potrivim cu seturile de date arheologice”, a spus Wright.

„Cu suficiente corelații, am putea fi capabili să dezvoltăm mai definitiv o teorie de ce ritmul schimbărilor climatice de la sfârșitul AHP nu se potrivește cu scările temporale orbitale și este neregulat în toată Africa de Nord.”, a mai explicat David Wright.

Jessica Tierney mai sugerează că cercetătorii ar putea folosi modele matematice care să compare impactul pe care vânătorii-culegători l-ar fi avut asupra mediului față de cel al pastorilor care pasc animale. Pentru astfel de modele ar fi necesar să se aibă o idee despre câți oameni trăiau în Sahara la acea vreme, dar Tierney este sigură că erau mai mulți oameni în regiune decât sunt astăzi, cu excepția zonelor urbane de coastă.

În timp ce trecerea de la o Sahara verde la un deșert constituie un tip de schimbare climatică, este important să înțelegem că mecanismul diferă de ceea ce noi considerăm astăzi ca fiind o schimbare climatică antropogenă (provocată de om), care este în mare parte determinată de creșterea nivelului de CO₂ și a altor gaze cu efect de seră. Totuși, asta nu înseamnă că aceste studii nu ne pot ajuta să înțelegem impactul pe care oamenii îl au asupra mediului în prezent.

„Este cu siguranță important. Înțelegerea modului în care funcționează aceste (bucle) de feedback ar putea îmbunătăți capacitatea noastră de a prezice schimbările pentru regiunile aride și semiaride vulnerabile.”, a mai arătat Jessica Tierney.

Wright vede un mesaj și mai larg în acest tip de studiu. „Oamenii nu există în viduri ecologice. Suntem o specie-cheie și, ca atare, avem un impact masiv asupra întregii complexități ecologice a Pământului. Unele dintre acestea pot fi bune pentru noi, dar altele au amenințat cu adevărat sustenabilitatea pe termen lung a Pământului”, a conchis profesorul Wright.