Fanarioții au fost membri ai familiilor de aristocrați greci din cartierul Fanar din Constantinopol, astăzi Istanbul. Acești nobili aveau o influență semnificativă în Imperiul Otoman, deținând adesea funcții administrative importante. Între anii 1711 și 1821, unii fanarioți au fost numiți voievozi ai Moldovei și Țării Românești, marcând astfel perioada cunoscută în istoria României drept epoca domniilor fanariote.

Multe dintre domniile fanariote s-au încheiat tragic, după ce domnitorii au trădat Poarta Otomană, alimentând legende despre un presupus blestem al domniilor fanariote. În această perioadă tumultuoasă, 31 de domnitori din 11 familii diferite s-au luptat pentru a obține tronul țărilor române, reflectând complexitatea și instabilitatea politică a epocii.

„Domnitorii fanarioţi au fost practic nişte tâlhari care au încercat să fure cât mai mult în timp ce se aflau pe tronurile din Moldova sau Ţara Românească. Fanariotul ajungea sărac în ţările române şi pleca de aici bogat. Acesta încerca să se îmbogăţească într-un timp cât mai scurt, pentru că era conştient că domnia sa nu se va întinde la nesfârşit. Lăcomia fanarioţilor ducea de multe ori la trădarea Porţii, astfel că nu au fost puţine cazuri în care aceştia au sfârşit cu capul tăiat.”, a declarat istoricul sucevean Ilie Gliga.[sursa]

inceputul domniilor fanariote în ţările române
Începutul domniilor fanariote s-a produs efectiv după Războiul Ruso-Turc

Începutul domniilor fanariote în ţăile române

Deși toate sursele sunt de acord că anul 1711 marchează momentul oficial în care eroziunea graduală a instituțiilor tradiționale a atins apogeul, trăsături specifice perioadei fanariote erau evidente cu mult timp înainte. Sultanii otomani au exercitat presiuni pentru alegerea domnitorilor timp de secole, încă din secolul al XV-lea, iar nobilii greci sau levantini au concurat cu boierii români locali încă de la începutul secolului al XVI-lea. Această competiție a pregătit terenul pentru dominația fanariotă, care a culminat în anul 1711, redefinind peisajul politic al Moldovei și Țării Românești.

Schimbarea clară de politică a Imperiului Otoman față de cele două principate românești a fost determinată de o serie de factori. Deși autonome, Moldova și Țara Românească intrau tot mai des în conflict cu otomanii, din cauza nesupunerii principilor locali, care deveneau din ce în ce mai legați de Imperiul Rus, odată cu ascensiunea la putere a împăratului Petru cel Mare. Prezența Habsburgilor la frontiera Munților Carpați oferea, de asemenea, un sprijin încurajator pentru rebeli.

• CITEŞTE ŞI:  Cântăreţii castraţi, băieţii "sacrificaţi" pentru o voce perfectă

Nesupunerea domnilor locali reprezenta o amenințare tot mai mare pentru turci, mai ales în contextul promisiunii Imperiului Rus, cea mai mare putere ortodoxă a vremii, de a proteja populația ortodoxă românească. Această promisiune a devenit evidentă odată cu a doua urcare pe tronul Moldovei a lui Mihai Racoviță, care a încercat să scape de jugul otoman cu ajutorul lui Petru cel Mare. Racoviță a fost înlocuit cu Nicolae Mavrocordat, un fanariot aflat la a doua domnie în Moldova, după ce fusese primul fanariot care domnise în Muntenia, unde îl înlocuise pe Ștefan Cantacuzino.

Un moment crucial în politica Imperiului Otoman față de Principatele Dunărene a fost Războiul Ruso-Turc din 1710-1713, în timpul căruia Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Rusia. După înfrângerea rușilor în Bătălia de la Stănileşti, Cantemir a fost forțat să plece în exil, iar turcii au hotărât să nu mai permită alegerea domnitorilor, ci să-i numească direct. Această politică a fost aplicată mai întâi în Moldova și, la scurt timp, și în Muntenia. Decizia de a numi un domnitor străin în Muntenia a venit după ce Ștefan Cantacuzino s-a aliat cu comandantul militar habsburgic, Prințul Eugeniu de Savoia, la începutul Războiului Ligii Sfinte.

Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de ambițiile domnitorilor, care, fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porții și pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației, adusă rapid în stare de sărăcie lucie.

Blestemul domniilor fanariote

Constantin Mavrocordat a fost un domnitor influent, conducând atât Moldova, cât și Țara Românească de nu mai puţin de 10 ori între anii 1733 și 1769. A urcat pe tronul Munteniei de 6 ori și pe cel al Moldovei de 4 ori. Constantin Mavrocordat a rămas cunoscut pentru definiția sa neobișnuită a violului din „Codul Penal” al vremii: „Cel ce va fi prins cu ştromeleagul învârtoşat primprejurul părţilor fătătoare ale muierii, i se va tăia scârbavnicul mădular spre veşnica lui nefolosire”.

În anul 1769, în timpul ultimei sale domnii în Moldova, când Imperiul Rus se războia cu Imperiul Otoman, Constantin Mavrocordat a fost capturat de ruși și omorât.

• CITEŞTE ŞI:  Vasile Lucaciu, preotul trimis după gratii pentru că a luptat pentru independenţa Transilvaniei

Grigore Callimachi a domnit în Moldova de două ori: între iunie 1761 și martie 1764, și între martie 1767 și iunie 1769. Acesta s-a aflat pe tron într-o perioadă marcată de conflicte constante între ruși și turci. În anul 1769, odată cu izbucnirea unui alt Război ruso-turc, Callimachi a solicitat bani turcilor pentru a-și aduna armata. După ce a primit suma cerută, în loc să-și plătească soldații, el a ales să-și achite o parte din datorii. În consecință, armata sa s-a alăturat rușilor, iar turcii l-au considerat trădător. Grigore Callimachi a fost dus la Constantinopol și executat prin decapitare pe 9 septembrie 1769.

Publicitate

Grigore al III-lea Ghica a fost domnitor al Moldovei de două ori, între martie 1764 – ianuarie 1767 și din nou între septembrie 1774 și septembrie 1777, precum și conducător al Țării Românești între octombrie 1768 și noiembrie 1769. Domnia sa în Moldova a coincis cu perioada în care turcii și rușii au decis ca Bucovina să fie cedată Imperiului Habsburgic. Ghica s-a opus vehement acestei decizii, ceea ce a dus la ordinul Porții de a fi asasinat. Ironia sorții a făcut ca cel care l-a ucis să fie chiar prietenul său cel mai bun, Ahmed-beg Capigibașa.

Nicolae Mavrogheni a fost domnitor al Țării Românești între aprilie 1786 și septembrie 1790, ajungând pe tron cu sprijinul lui Gazi Hasan Pașa, comandantul flotei otomane. Totuși, numirea sa nu a fost bine primită nici de popor, nici de boieri. Mavrogheni a fost decapitat pe 30 septembrie 1790, din ordinul lui Hasan Pașa, fiind acuzat de insubordonare față de Poartă.

Constantin Hangerli a ocupat tronul Țării Românești între noiembrie 1797 și ianuarie 1799. Considerat unul dintre cei mai lacomi și corupți domnitori fanarioți, Hangerli a crescut taxele, provocând revolte majore în țară. Țăranii din Muntenia au ajuns să sprijine banda lui Pazvantoglu, care jefuia ambele maluri ale Dunării, aducând pagube semnificative Imperiului Otoman. Nemulțumiți de activitatea sa, turcii l-au condamnat la moarte, iar Hangerli a fost decapitat la sfârșitul anului 1799.

• CITEŞTE ŞI:  Ştefan cel Mare, marele voievod care a stat 47 de ani pe tronul Moldovei

Alexandru Șuțu a fost domn al Moldovei între iunie 1801 și septembrie 1802 și domn al Țării Românești în trei rânduri: august 1806 – octombrie 1806, decembrie 1806, și noiembrie 1818 – ianuarie 1821. În timpul ultimei sale domnii, Șuțu, simțind nesiguranța tronului său, a încercat să adune cât mai multă avere, indiferent de mijloace. Lăcomia sa a condus la asasinarea sa prin otrăvire în anul 1821.

Sfârşitul domniilor fanariote

Rolul jucat de domnitorii fanarioți în revoltele grecilor de după 1820 și haosul provocat de mișcarea Filikí Eteria în Moldova și Muntenia, precum și insurecția condusă de Tudor Vladimirescu în 1821, au dus la încetarea numirii de domnitori din rândul familiilor fanariote. În primăvara anului 1822, de la București și Iași au fost trimise delegații pentru a cere Înaltei Poarți domni pământeni.

Această acțiune a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou un domn pământean în persoana lui Ioniță Sandu Sturdza și în Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica. Aceste domnii au fost, însă, întrerupte rapid de ocupația rusă din timpul unui alt Război Ruso-Turc desfăşurat între anii 1828-1829 și de perioada de dominație țaristă care a urmat.

Publicitate

Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou: