Dacă ai o brumă de cultură generală, cu siguranţă ştii câte ceva despre civilizaţia japoneză şi că datorită acesteia Japonia a reuşit să renască, ajungând una din cele mai dezvoltate ţări ale lumii.
Sunt sigură că ştii despre obiceiul japonezilor de a se descălţa înainte de a intra într-o casă, pentru a-şi proteja parchetele de bambus sau cele din tatami (un fel de saltele folosite în casele tradiţionale pe post de pardoseală). Mai puţin cunoscut este că japonezii au acest obicei şi când intră în unele clădiri publice, deşi acestea nu au nu ştiu ce fel de parchet.
De exemplu, la intrarea într-o şcoală, elevii, profesorii, angajaţii sau vizitatorii se descalţă. Nu e vorba de vreun obicei ciudat sau o tradiţie străveche, ci despre curăţenie. Da, curăţenie!
Şcolile publice din Japonia nu au oameni de serviciu!
Sistemul educaţional este gândit astfel încât elevii pot învăţa ce înseamnă respectul şi responsabilitatea. Pe lângă acest lucru, faptul că nu stă nimeni după elevi să le strângă jegul (deşi nu prea este cazul), face ca aceştia să nu dezvolte complexe de superioritate faţă de oamenii care au slujbe în domeniul curăţeniei.
Cu atât mai mult, un angajat japonez din domeniul igienei este numit “inginer de sănătate” şi poate avea un salariu decent. Din cauză că elevii fac curăţenie în şcoală, altfel o păstrează şi nici nu se cred superiori pentru o astfel de meserie, considerată, în multe ţări, josnică.
Are rost să ne gândim cum stă treaba la noi? Probabil mulţi dintre părinţi ar fi şocaţi să audă că odraslele lor iubite sunt puse la măturat prin şcoală.
Doar i-au trimis să înveţe carte, să facă facultăţi şi să fie toţi directori, nu să dea cu mopul prin şcoală, ca ultimii oameni, nu?
Că tot a venit vorba de şcolile japoneze, un alt factor important sunt uniformele. Sigur îţi aduci aminte de gălăgia care a fost când cineva a îndrăznit să aducă vorba de reintroducerea obligatorie a uniformelor în unităţile de învăţământ.
În Japonia, uniformele sunt obligatorii în toate unităţile de învăţământ (bine, acolo sunt percepute ca un motiv de mândrie, cum e normal), acest lucru având menirea să întărească simţul egalităţii, lucrul în echipă şi nu lase factorii externi (precum situaţia financiară sau apartenenţa la vreun grup) să intervină în educaţia copiilor.
După cum spuneam, elevii nu văd toată treaba asta ca pe o obligaţie, ci doar ca pe ceva normal, cum ar trebui să funcţioneze o societate care doreşte progresul prin muncă şi corectitudine. Fă singur comparaţii.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:
